Menu
in

Observator lingvistic / Cine sîntem şi facem, aici

Corectarea cu creionul roşu a limbii române a emigranţilor nu numai că nu ar ajuta deloc, ci ar da impresia – deraiantă de la adevărata soluţie – că din corectură în corectură limba română din Italia s-ar pune pe şine. Soluţia e alta.

Soluţia e ca fiecare să-şi facă treaba: publicaţia să continue a scrie corect româneşte, adaptînd noul din limbă cu respect faţă de ce-i vechi; în familie, iubitorul de carte să continuie a o deschide în româneşte, căci nu la îndemnul zis din gură ci numai la exemplul viu fiul îşi va urma tatăl; tînărul, chiar dacă pentru un timp nu va înţelege rostul cititului şi al scrisului în limba mamei, numai prin sinteza profundă a două lumi din două limbi, va face simbioza din ceea ce e mai valoros din ele, sinteză fără de care se va fi transformat din român în italian fără să fi înţeles de ce.

Publicaţile re-creează limba, familia re-ţine momoria.

Sarcina unei rubrici de limbă română e darea exemplului unei calităţi înalte a limbii. Cititorul doritor să găsească greşeala altuia şi să descopere în loc exprimarea corectă va fi fără îndoială capabil să se descurce de unul singur, cu o simplă gramatică de liceu şi, fireşte, cu bunul simţ (al limbii). Rostul publicaţiilor româneşti (din străinătate) nu e împilarea greşelilor, ci menţinerea – prin exemplu direct – unui standard ridicat de limbă română scrisă, care să nu uite nici de realitatea limbii vii, vorbite de emigranţi, ci să o adapteze cu răbdare şi pricepere la natura românei literare.

E un obiectiv greu pentru publicaţii, mai ales luînd în considerare studiile ce arată că în limba română modernă cele mai multe inovaţii, unele forţate, le-a adus chiar stilul publicistic: presa scrisă şi vorbită a introdus foarte rapid, la începutul erei comunicării în masă, neologisme din domeniul sportului, al tehnologiei comunicării: cuvinte englezeşti, franceze, germane etc. Mai mult decît atît. De curînd, cu ceea ce unii lingvişti apreciază ca o cădere de nivel, presa actuală din România e – deseori în mod exagerat – tributară stilului popular, vorbit şi familiar al limbii.

Odată cu era internetului, presa se aliniază şi ea tendinţei importării în masă a materialului lexical din jargoanele profesionale englezeşti (media, politică), aducînd multe inovaţii, de la cele consolidate (un site, două site-uri) la cele mai puţin adaptate limbii române (Posesorii de modele Suzuki 4×4 care vor să se bucure de experienţa condusului off-road sînt aşteptaţi la Sighişoara), pînă la cele ce se aşează pe anumite tensiuni deja prezente în limba română. Pentru ultimul caz: prepoziţia pe începe să traducă cam tot. Din engleză: on the internet  > imagini pe internet, în loc de imagini în internet. Şi pe italienescul su: am încărcat  pozele pe facebook, în loc de …în facebook (de la modelul pozele în album, a introduce ceva în album, în raft, nu pe).

Limba română şi paradoxul depărtării de centru

Publicaţiile româneşti din diaspora prezintă pe alocuri unele trăsături conservatoare în raport cu evoluţia limbii gazetăreşti la care ne refeream mai sus. Poziţionat în afara influenţei directe a stilului jurnalistic din Ţară, de ale cărei mode e oarecum izolat chiar dacă nu ferit de tot, presat de grija de a nu introduce în text exprimări străine, piezişe, cauzate de influenţa modelului limbii italiene, ziaristul român de aici se străduieşte să scrie cît mai corect româneşte. Fireşte, asta în cazul în care nu preia fără discernămînt articolul dintr-o agenţie, gata scris, în româneşte.

Un prieten, atent şi eficient partizan al exprimării corecte în presa scrisă din Italia, îmi semnalează abaterea de la normă din construcţia auzită şi din păcate şi tipărită a se candida (eu mă candidez, cîţi români s-au candidat) pe care, cine vrea să se convingă, o poate găsi ‘răsfoind’ publicaţiile on-line sau pe hîrtie din ultima perioadă italiană, cea cu alegerile locale de la Milano.

Eroare şi creaţie în limbă

Pe cînd nu existau ziarele cu tiraj, limba română a mai operat treceri din acestea, dinspre diateza activă spre cea reflexivă (numită şi pronominală), precum facem astăzi cu a candida > a se candida – reclamată pe bună dreptate de amicul meu. Pe la sfîrşitul lui 1800 noi ziceam doar: tu întrebai, eu întrebam. Sub influenţa verbului similar francez se demander, s-a făcut trecerea, pe cale cărturărească la început, la diateza reflexivă: a se întreba (după lingvistul Th. Hristea). În zilele noastre asistăm la treceri de la activ la reflexiv, mai ales în limbajul jurnalistic: Gazeta Românească se vrea / se doreşte scrisă conform regulelor ortografice actuale. Aici reflexivul dă o oarecare impersonalitate comunicării, o oarece distanţă pe care cel ce scrie vrea să o pună – de obiectivitate prezumăm – între dorinţă sa şi fraza pusă în text, dar e, din punctul de vedere al normei ‘corecte’, o forţare a limbii.

Pronominalul din mă candidez la locale, inspirat din italienescul candidarsi, apropie acţiunea de autorul ei: sînt eu cel ce fac o acţiune care se răsfrînge asupra mea, ca în mă spăl. Nuanţa aceasta de personalizare sporită a acţiunii revendicate se vede bine, tot din pronominalizarea verbului a face în mi’am făcut un cur aşa… (it. farsi un culo così), adică muncisem mult. Vorbitorul a folosit morfologia pronominalului pentru a aduce, cu minim efort şi colorată eficacitate, o nouă trăsătură în planul limbii: exemplele evidenţiate aici (cîţi români s-au candidat, mi’am făcut un cur…) sînt mai plastice decît candidez şi muncisem mult, chiar dacă în acest moment sînt amîndouă abateri de la norma cunoscută.

Importanţa aducerii-aminte

Cel mai important obiectiv pe care o rubrică de limbă română, de filologie, într-o publicaţie (din diaspora) poate să-şi propună, e, pe lîngă scrisul exemplar, amintirea. Exerciţiul amintirii exemplelor ilustre, edificatoare, racordarea la tradiţia adevărată, înseamnă tot însufleţirea prin exemplu, de astă dată cu ajutorul celor care mai înainte decît noi – şi deseori, mai bine – au întîmpinat situaţii asemănătoare şi au triumfat. Lingvistul cunoscut în toată lumea A. Graur, a ţinut la radio pentru mulţi ani emisiunea ‘Limba noastră’ în care discuta chestiuni generale ori de amănunt ale tendinţelor limbii de atunci. Alt lingvist, G. Pruteanu, a ştiut să încînte, pe micul ecran, folosind eroarea de limbă pentru a vorbi cu pasiune şi umor despre lumea spirituală ce trăieşte în noi prin limbă şi prin literatură. Dumnealui ne însufleţea cu bucuria verbului, cu joaca cuvintelor, cu ardoarea cărţii, cu plăcerea vorbitului spumos, şi… corect.

Ideea ce se desprinde pînă acum e însufleţirea: în spatele corectării vorbei altora e musai să se afle căldura spiritului autorului, fundamentată ferm în etica sa, sprijinite împreună de o profundă cunoştinţă a istoriei (şi a uzului) limbii. Aşa închidea – definitiv – G. Pruteanu activitatea sa de la TV: Stimaţi telespectatori, un sezon se încheie aici. Doar o vorbă vă mai spun: rămîneţi cu bine şi fiţi senini. Birui-va gîndul!

Alex Cohal

alexcohal@yahoo.it

Cât de româneşte mai vorbim în Italia?

Starea limbii române din Italia

Observator lingvistic: Mă duc la România?

Observator lingvistic: La belle époque

Observator lingvistic / De ce suntem confundaţi cu slavii?

Limba română din Canada: „Mă duc să plătesc bilurile”

Faceți clic pentru a evalua această postare!
[Total: 0 In medie: 0]
Exit mobile version