in

Horia Corneliu Cicortaş: «Există o problemă generală a „produsului cultural românesc” cerut azi în Italia»

În perioada 27 – 29 iunie 2014, la Accademia di Romania s-a desfăşurat a patra ediţie a Festivalului TeatROmania Emersioni Sceniche, organizat de asociaţiile culturale Telluris Associati şi FIRI, cu sprijinul ICR şi Accademia di Romania.

Preşedintele FIRI (Forumul Intelectualilor Români din Italia), Horia Corneliu Cicortaş (foto), ne-a dezvăluit partea nevăzută a organizării unui astfel de festival.


 

Anul acesta la Festival TeatROmania Emersioni Sceniche au fost prezentate piesele „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” (Giovinezza senza vecchiaia e vita senza morte), cu Vlad Scolari şi Alice Protto, text şi regie Vlad Scolari; „Povestea tinereţei fără tinereţe” (La favola di un’altra giovinezza), inspirat din nuvela „Tinereţe fără tinereţe” de Mircea Eliade, de şi cu Eliana Cantone; „Femeia ca un câmp de luptă sau despre sexul femeii – câmp de luptă în războiul din Bosnia” (Del sesso della donna come campo di battaglia nella guerra di Bosnia), de Matei Vişniec, cu Irina Bodea Radu şi Bianca Holobut, regia Muriel Manea; „Umbre în pădure” (Ombre nel bosco), inspirat din basmele din Europa Orientală, de şi cu Tazio Torrini; „Aşteptând-o pe Alice” (Aspettando Alice), de şi cu Oana Mardare.


 

Horia Corneliu Cicortaş, cât de greu este să organizezi un festival de teatru românesc în Italia?

«Dificultăţile sunt felurite. Ele depind de diferiţi factori, ce depăşesc competenţele, abilitatea ori controlul pe care îl posedă efectiv echipa de organizare. Dar şi satisfacţiile sunt mari atunci când reuşim să le depăşim… sau să le evităm pe cele inutile!

Unele greutăţi ar putea fi evitate dispunând de resurse umane şi materiale mai consistente. Pe lângă chestiunile bugetare, operaţionale – incluzând locaţia, chestiunile logistice, colaborarea la nivel local, promovarea în presă – sau unele aspecte specifice teatrului, există o problemă generală a „produsului cultural românesc” cerut azi în Italia. Ceea ce e apreciat sau apreciabil în Italia, trebuie să poată ajunge efectiv „pe piaţă”: or acest lucru ţine mult de eficienţa reţelelor de colaborare româno-italiene.

Festivalul TeatROmania Emersioni Sceniche, a patra ediţie, în perioada 27-29 iunie, la Accademia di Romania

În cazul de faţă, există şi alte greutăţi, datorate subordonării multiple a Accademiei di Romania. Poate unii din cititori nu ştiu despre ce e vorba. Să amintim deci că această instituţie depinde de Academia Română (ca instituţie de perfecţionare ştiinţifică sau artistică găzduind bursieri post-universitari din România), de ICR Bucureşti (ca filială a acestuia, derulând programe culturale adresate Italiei), dar şi de Ministerul nostru de Externe, care are în administrare proprietatea şi plăteşte salariile personalului angajat, inclusiv al celor câtorva persoane subordonate direct ICR-ului (directorul adjunct şi referenţii pentru relaţii).

Mai mult, personalul cu pricina, nu numai că lucrează în clădire, dar şi locuieşte acolo. Pe lângă bursierii Pârvan (ale căror burse provin de la Ministerul Educaţiei – altă subordonare), în clădire mai locuiesc, la mansardă, unii studenţi români la Roma. Acest lucru, cumulat cu statutul de (pseudo)misiune diplomatică al Accademiei de la Roma, creează limite operaţionale şi logistice pentru unele programe culturale multianuale cum este şi festivalul nostru de teatru. Dar am învăţat să convieţuim cu aceste paradoxuri româneşti şi să mergem înainte, conlucrând cu partea pozitivă a lucrurilor şi încercând să fim cât mai aderenţi aspiraţiilor noastre, care coincid cu cele ale ICR (exceptând paranteza negativă din 2012-2013).»

Care dintre piesele reprezentate a fost preferata publicului româno-italian?

«Publicul românesc din Italia reprezintă o minoritate din publicul festivalului. N-aş putea spune exact care e proporţia lor, însă până acum e undeva între 10 şi 20 la sută. Acest lucru are o importanţă secundară, întrucât publicul-ţintă principal e cel italian (şi italofon); ideal ar fi să crească şi ponderea românilor.

Pe de altă parte, deşi aceştia pot aprecia mai bine piesele jucate în româneşte, nuanţele lor lingvistice, sunt cazuri în care unii dintre ei sunt mai frapaţi de o piesă jucată în italiană după un autor sau o temă românească, la fel cum deseori publicul italian apreciază calitatea artistică a pieselor venite din România.

De asemenea, cronicile sunt şi ele indiferente la aspectul „naţional”. De altfel, acesta e şi unul din scopurile principale pe care le-am vizat încă de la început: să favorizăm o cunoaştere mai bună în Italia a teatrului românesc contemporan (ca dramaturgie şi ca producţie teatrală), fapt care deja a dat roade interesante pe versantul colaborării culturale, mai ales între Italia şi România, dar nu numai.»

 

Festivalul ”TeatROmania-emersioni sceniche” 2013 la Accademia di Romania din Roma

„Publicul românesc din Italia reprezintă o minoritate din publicul festivalului”

Ce propuneri aţi primit şi ce aţi dori să se concretizeze pentru anul următor?

«Propunerile competente şi inteligente sunt mereu binevenite. Suntem atenţi atât la cele venite din România, cât şi la cele din Italia. Vizăm, pornind de la experimentul reuşit de anul trecut, o „internaţionalizare” a acestui festival, pentru că nu vrem să îl limităm la relaţia Italia-România (deşi acesta e specificul său).

Am propus deja o idee în acest sens direcţiunii Accademiei, şi sunt încrezător că printr-o acţiune concertată şi atentă vom face ca prestigiul şi impactul acestui festival să crească în continuare.

Ar fi de asemenea minunat să putem da festivalului şi o dimensiune de atelier, cu implicarea activă a actorilor, dramaturgilor şi a publicului interesat din Roma; dar în stadiul actual mi se pare foarte greu, mai ales datorită statutului complex al Accademiei, care nu poate fi revoluţionat de pe o zi pe alta, oricâtă bunăvoinţă şi elasticitate ar avea directorii ei (cu care de altfel avem relaţii foarte bune de cooperare).»

Ce autori români ar trebui aduşi pe scenele teatrale italiene actuale?

«Greu de spus. Depinde de producţie. În principiu, încercăm să identificăm producţiile italiene noi – spectacole pornind de la autori români, în special producţii independente, mai puţin „vizibile” şi mai transportabile în spaţii neconvenţionale. Dinspre România, nu e important ca autorul să fie român. Orice piesă montată în România, având caracteristici compatibile cu formatul, specificul i resursele festivalului nostru, poate fi adusă pe „scena naturală” de la Roma, în aer liber sau în alt spaţiu din incinta Accademiei.

Dacă vorbim în general, despre teatrele italiene propriu-zise, ele au început să găzduiască piese româneşti, dar criteriile şi rezultatele sunt încă insuficient de clare.

Singurul dramaturg român în viaţă, cunoscut şi jucat în Italia de azi, e Matei Vişniec. Sunt convins că dacă aici ar fi publicaţi unii dramaturgi contemporani români, dar şi câteva piese clasice, interesul ar fi mult mai mare, inclusiv către montarea acestor texte de către companii italiene. De-abia atunci am putea spune: „bingo!”.

Cât timp aduci pe scenă doar piese româneşti de la teatrele mari, deplasând zeci de persoane, cu cheltuieli mari şi reprezentaţii episodice, impactul riscă să fie circumscris.

Ar trebui să facem festivaluri ca cel de la Roma, în zece locaţii şi perioade ale anului diferite, şi abia atunci impactul ar fi relevant! Dacă însă ar fi traduşi măcar cei câţiva dramaturgi care, pe lângă genialul Vişniec, „spun” ceva lumii de azi, efectul de medie şi lungă durată ar fi altul.»

Există actori şi regizori italieni interesaţi de colaborări teatrale cu organizatorii festivalului?

«Interesul s-a manifestat încă de la început şi e în creştere de la an la an. În fiecare ediţie am avut regizori şi actori italieni pe scenă, cu unii dintre ei colaborarea continuă şi după festival, iar alţii vor să cunoască mai bine teatrul românesc, mai ales cel de azi, ba chiar să monteze sau să joace piese. Dar de la vorbe la fapte e cale lungă.

În privinţa numărului şi ponderii participărilor româneşti la festivaluri, stagiuni teatrale sau programe culturale italiene, trendul e ascendent. Iată, din nou, importanţa traducerilor de publicat în Italia. Prin comparaţie, dramaturgii italieni sunt mult mai bine traduşi în România, chiar dacă nu atât de prezenţi pe scenele teatrelor. Ceva mai mult s-ar putea face, inclusiv prin proiectele de finanţare ale Centrului Naţional al Cărţii.

Circulaţia mai susţinută a producţiilor teatrale între cele două ţări va fi în continuare tot mai importantă, dar ar avea şi mai mult efect dacă ar fi însoţită de un program de traduceri din autorii dramatici relevanţi. Contează apoi şi ce se întâmplă în alte ţări, aşa cum ne învaţă cazurile Eugen Ionesco sau Matei Vişniec…»

Crina Suceveanu

Faceți clic pentru a evalua această postare!
[Total: 1 In medie: 4]

Studentă violată la Milano, român arestat. Salvini (Lega Nord): „Castrare chimică”

Fetiţă româncă de patru luni, moartă într-un accident lângă Padova. La volan se afla mama ei