Ziua Unirii Principatelor Române la Universitatea din Udine, marţi, 24 ianuarie 2023. Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, Departamentul de Limbi, Literaturi, Comunicare, Educaţie şi Societate al Universităţii din Udine şi Consulatul General al României la Trieste organizează, cu prilejul celebrării Unirii Principatelor Române, marţi 24 ianuarie 2023, începând cu ora 17,00, în Sala de Consiliu a Palatului Garzolini di Toppo–Wassermann, situat în strada Gemona nr. 92 din Udine (Italia), o conferinţă deschisă publicului larg.
Aceasta e menită a evidenţia raporturile româno–italiene cordiale din perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi parcursul simetric urmat de cele două popoare în procesul de desăvârşire a unităţii naţionale.
Ziua Unirii Principatelor Române – Programul manifestării culturale
În deschidere, vor susţine scurte alocuţiuni de salut reprezentanţii instituţiei gazdă, Universitatea din Udine, domnul Cosmin Victor Lotreanu, Consulul General al României la Trieste, şi Prof. univ. dr. Cristian Luca, reprezentantul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia.
După scurta introducere a Dr. Alessandro Zuliani, titularul catedrei de Limbă şi literatură română a Departamentului de Limbi, Literaturi, Comunicare, Educaţie şi Societate al Universităţii din Udine, doamna Cercet. şt. dr. Raluca Tomi, de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti al Academiei Române, va conferenţia în limba italiană. Tema este Alexandru Ioan Cuza şi Italia, parcurgând evoluţia raporturilor lui Cuza, ca domn ales al Principatelor Unite şi apoi, în perioada exilului, cu Italia aflată încă în procesul de unificare sub sceptrul Casei de Savoia.
În 2023, se împlinesc 150 de ani de la dispariţia prematură, la numai 53 de ani, a principelui Unirii, Alexandru Ioan Cuza (1820–1873). Cuza, exponent al generaţiei paşoptiste, ales domn al Principatelor Unite (1859–1862), devenind apoi principe al României (1862–1866), a fost reformatorul care „a pus bazele politice, economice, sociale şi culturale ale României moderne”.
Simţindu-se legat de Italia, prin simpatia politică, afinităţile lingvistice, recunoştinţa faţă de Casa de Savoia pentru susţinerea acordată în cursul procesului unirii, principele Alexandru Ioan Cuza, recunoscând oficial Regatul Italiei, a fost decorat de regele Victor Emanuel al II-lea de Savoia, în 1861, cu Ordinul Sfinţilor Mauriciu şi Lazăr, în grad de Mare Cruce, prilej ce a reconfirmat aprecierea casei regale italiene faţă de domnul Unirii.
În perioada exilului, Cuza a fost binevenit în Italia
După abdicarea forţată din 11 februarie 1866, Cuza a rezidat mai întâi la Milano, vreme de o săptămână (6–13 martie 1866). La 9 mai 1870, după ce a vândut casa de la Oberdöbling, la recomandarea medicului curant care îl îngrijea pentru suferinţa cronică respiratorie, Cuza a plecat cu familia în Italia, unde clima era mai blândă faţă de cea din Germania.
A cumpărat o vilă lângă Poarta Romană din Florenţa. De-a lungul celor doi ani şi jumătate de şedere la Florenţa, Cuza a păstrat legătura cu personalităţi politice româneşti, precum Costache Negri sau Vasile Alecsandri.
Legăturile lui Cuza cu autorităţile locale florentine au fost cordiale. Florenţa a fost capitala Italiei în perioada 1865–1870; Cuza îl întâlnea adesea pe Victor Emanuel al II-lea de Savoia, însă, după 1 iulie 1871, curtea regală italiană s-a stabilit la Palatul Quirinale din Roma.
Șapte ani de exil amar
La sfârşitul anului 1872, starea sănătăţii lui Cuza se agrava, astfel că la 27 decembrie se grăbea să-şi întocmească testamentul. La început de mai 1873, când starea sănătăţii îi îngăduia, Cuza şi familia sa părăseau Florenţa spre a ajunge la Heidelberg, oraşul universitar unde dorea ca fiii săi să studieze.
Această călătorie s-a dovedit fatală, pentru că pe drum sănătatea şubredă i s-a deteriorat iremediabil. Astfel, la Hotelul Europa din Heidelberg, în noaptea de 15 mai 1873, Alexandru Ioan Cuza s-a stins din viaţă, în vârstă de 53 de ani, după şapte ani de exil amar.
Raporturile de stat şi personale ale lui Alexandru Ioan Cuza cu Italia sunt relevante pentru cunoaşterea trecutului comun al celor două ţări, pentru ilustrarea relaţiilor bilaterale, a momentelor de colaborare şi empatie reciprocă, iar celebrarea Unirii Principatelor Române şi marcarea în acest an a 150 de ani de la dispariţia „domnului Unirii” reprezintă un prilej de reflecţie asupra destinului unei personalităţi emblematice a istoriei românilor şi a Europei Răsăritene.
