in

George Lupașcu – o viață între scris și muzică. “Pasiunea pentru scris a apărut înainte de a şti că există alfabetul”

Îl veți recunoaște întotdeauna foarte ușor pe George Lupașcu, indiferent că este vară sau iarnă, deoarece la orice eveniment al comunității de români la care participă, vine îmbrăcat în costum național. Este un costum primit de la mama sa, costum din zona Sucevei, cu care urcă pe scenă și atunci când cântă. George Lupașcu, stabilit la Roma din 1998, are și o altă mare pasiune în afară de aceea de a cânta și a promova folclorul românesc: scrisul!

George Lupaşcu, de când v-aţi descoperit pasiunea pentru scris, pentru proză și poezie?

«Pasiunea pentru scris a apărut înainte de a ști că există alfabetul; iar aceasta mi-a fost insuflată de povestirile și poeziile pe care mama ni le spunea mie și celor doi frați mai mari, înainte de culcare, oricât de obosită se intorcea acasă, după o zi de muncă.

Dragostea pentru cuvântul scris a fost o constantă în rândul membrilor familiei mele și atunci mi se pare cel mai firesc lucru din lume, ca în conformitate cu dictonul: „Așchia nu sare departe de trunchi” să mă fi contaminat și eu de această frumoasă și deosebit de plăcută boală.

Primii pași pe această cale, la modul concret, i-am făcut în primii ani de școală, atunci când inspirat de poeziile auzite de la mama, m-am apucat și eu, cu stângăcia inerentă oricărui început, să scriu niște poezioare, pe care, mama – cu un tact demn de toată lauda – le-a apreciat, ajutându-mă astfel să depășesc tracul primelor încercări și să am astfel motivația necesară continuării acestei pasiuni.»

„Macii roșii ai speranței”

Deja primul roman este gata. Ce v-a inspirat și care este mesajul transmis cititorilor?

«La o distanță de aproape patru decenii de la așa-zisul meu debut literar, cu acele poezii ale copilăriei mi-am încercat forțele cu un alt gen literar: proza. Astfel s-a născut primul și singurul roman scris de mine până la această dată, roman pe care l-am intitulat „Macii roșii ai speranței”.

Este o lucrare care a avut nevoie de un timp de elaborare destul de lung, mai precis opt ani, și datorită faptului că este încă în stadiu de manuscris, chiar și acum, recitind cele scrise, mai intervin cu anumite modificări. Subiectul acestuia are și anumite părți care sunt descrieri ale unor fapte reale, însă marea parte a acțiunilor descrise în paginile sale sunt de fapt rodul imaginației personale.

Mesajul pe care mi-am dorit să-l transmit este acela că oricâte nenorociri s-ar abate asupra cuiva, atât timp cât există speranță, nimic nu este pierdut definitiv. Cei câțiva prieteni, care au citit primele capitole, pe care le-am înscris pe portalul literar „Agonia.net”, pe pagina mea, m-au încredințat că lectura acestor rânduri a fost un prilej de încântare; astfel că în ton cu titlul acestei scrieri nutresc și eu speranța ca atunci când își va schimba statutul, din manuscris în carte, aceasta se va bucura de o apreciere, care să-mi confirme în totalitate convingerea că cei opt ani pe care i-am dedicat acestei lucrări au fost niște ani câștigați și nu pierduți.»

În același timp vă dedicați folclorului, cântecului popular..,,,

«Fiind născut într-o zonă unde tradițiile populare și folclorul sub toate formele lui de prezentare sunt, ca să zic așa, „la ele acasă”, mai precis, în comuna Bîlca din județul Suceava și petrecându-mi prima parte a copilăriei în Putna, am avut posibilitatea să iau contact cu muzica populară chiar din primele zile de viață, atunci când aceeași mamă, dulce mamă, îmi cânta lângă leagăn. M-am culcat în cântec și m-am trezit cu cântec. Oare ce-și poate dori un om mai mult de la acești primi ani de viață, pe care-i numim, copilărie?

La fel însă, ca și în cazul scrisului, cântecul, așa cum îl văd acum și mai ales, cum îl promovez eu însumi, s-a legat de mine mult mai târziu; mai precis, în anul 2008, când la îndemnul Sofiei Vicoveanca am participat la un concurs de interpretare a unei melodii populare, unde premiul oferit de organizatori era un bilet de avion Roma – București şi retur.

Am câștigat acel premiu, iar în plus am fost pus în contact cu dirijorul Orchestrei Ansamblului Ciprian Porumbescu din Suceava, Viorel Leancă, pentru realizarea unor înregistrări, născându-se astfel materialul unui prim CD, cu muzica populară bucovineană.

Acesta a fost așadar „botezul” meu în minunata lume a muzicii, care între timp a căpătat valențe noi prin inregistrarea altor melodii, de genuri diverse, chiar în mai multe limbi, la care contribuția mea este totală, mai precis: compoziție muzicală, text și interpretare.»

Ce vă atrage mai mult: muzica sau scrisul?

«Ca să răspund acestei întrebări, voi apela la o altă întrebare: Care aripă îi folosește mai mult unei păsări la zbor? Stânga…sau dreapta? Între muzică și scris am pus mereu semnul egal, pentru că ambele preocupări îmi sunt la fel de dragi; în plus eu le consider pasiuni complementare, care mă ajută să mă exprim plenar, în planul artistic al existenței mele.

Curiozitatea mea nepotolită și dorința explorării unor domenii noi m-au determinat să mă apropii şi de arta plastică, de desen, sculptură în lemn, însă despre acestea am să vă vorbesc cu altă ocazie, pentru a nu mă îndepărta de tema acestei întrebări. Ca o completare a celor spuse vreau să precizez faptul că datorită pasiunilor cultivate în timp, am putut să depășesc mult mai ușor multiplele lovituri pe care mi le-a dat viața pe întreg parcursul ei.»

Dorul de țară

Care sunt greutatile pe care le-ați întâmpinat in Italia?

Greutățile întâmpinate aici, în Italia, sunt oarecum comune tuturor membrilor comunității noastre: intoleranța unor persoane obtuze, care sunt tentate să pună semnul egal între un emigrant și un delicvent; care dacă nu m-a lovit din fericire niciodată la modul personal în cei 14 ani de când locuiesc aici, m-a lovit totuși prin efectul reflexiei, acestui mod de vedere, atunci când am auzit, vorbindu-se în manieră depreciativă despre români.

Lipsa de interes a personalului Ambasadei și al Consulatului Român de la Roma, față de de problemele cu care se confruntă comunitatea noastră și chiar opacitatea cu care este întâmpinată orice inițiativă sau propunere făcută cu scopul de a aduce o îmbunătățire a statusului actual, decurajându-se astfel, orice inițiativă personală pe care cineva și-ar dori să o pună în slujba întregii comunități.

Aceste aprecieri se referă la modul de funcționare a acestor instituții ale Statului Român înainte de numirea în funcție a noului Ambasador, în persoana doamnei Dana Constantinescu. Să sperăm că această schimbare, va aduce un suflu nou în relația Ambasadă-cetățean, astfel încât măcar una dintre probleme să-și găsească soluționarea într-o manieră, cât mai apropiată de cea ideală.

Voi încheia acest capitol, cu cea mai mare greutate, pe care eu personal, o simt apăsându-mă aproape zilnic: dorul de țară. Pentru felul în care mi-a fost croită constituția psiho-sentimentală, o asemenea lipsă, este cel mai greu de suportat și doar faptul că situația economică și politică din țară, nu doar că nu s-au îmbunătățit întrucâtva, comparativ cu cea pe care am lăsat-o acum 14 ani, ba dimpotrivă, a devenit și mai insuportabilă; mă determină să amân zi după zi și an după an momentul reîntoarcerii mele.»

Ce va lipseste de acasă? De ce vă este dor?

«Ce-mi lipsește din țară?…Totul!!! Cum trecerea timpului are ca efect secundar uitarea, pot spune că îmi lipsesc până și dușmanii – în caz că i-am avut; eu nu am cunoștință de existența unei asemenea categorii- însă cum depărtarea și un trai petrecut la standarde superioare celor pe care le-aș fi putut avea acasă, în România, nu mi-au atenuat cu nimic iubirea pentru țara mea, consider că doar atunci când voi reuși să mă întorc definitiv, voi putea să respir la capacitatea nominală a plămânilor mei.»

Care sunt obiectele aduse de acasă aici în Italia?

«De acasă mi-am adus în primul rând costumul meu național, cusut de mama cu vreo 30 de ani în urmă, la care am adăugat bineînțeles piese noi, pentru ca să arate așa cum este cel purtat și acum în zile de sărbătoare, de oamenii din Bucovina.

Apoi, ori de câte ori am mai fost prin țară am adus diverse obiecte dintre cele mai reprezentative ale spiritualității românești, pe care le-am oferit prietenilor italieni, pentru a le arăta adevărata față a tradițiilor cultural-artistice ale neamului nostru: ouă încondeiate, prosoape țesute în casă, păpuși îmbrăcate în portul popular din diverse zone ale României, vase din ceramică neagră de Marginea sau pictate de la Horezu, Corund, Rădăuți, pliante, vederi și alte publicații specifice în care sunt prezentate cele mai reprezentative monumente istorice și de interes turistic din România, etc.»

Criza va afectează?

«Criza economică actuală mă afectează în mod evident și pe mine, chiar dacă din fericire am un serviciu care-mi asigură în mod constant acoperirea necesităților personale, însă chiar simplul fapt de a asista la dificultățile pe care sunt nevoiți să le înfrunte alții, pentru mine este echivalentul unei crize personale.

Prin schimbarea opticii de tratament în relația angajator-angajat, în care primul consideră că motivul crizei îi conferă un atù în plus în jocul dur al acestui raport, evident că siguranța locului de muncă, este o necunoscută, pe care nici o operație matematică nu poate avea pretenția că o poate rezolva.»

Pe viitor vreți să vă întoarceți în țară?

«La această întrebare am răspuns deja în rândurile de mai sus, iar ca o precizare adjunctivă spun: chiar astăzi m-aș întoarce!»

C.V.

Faceți clic pentru a evalua această postare!
[Total: 0 In medie: 0]

La 16 ani pe stradă, constrânse să se prostitueze

EXCLUSIV – Victor Ponta redimensionează diaspora: «Emigrează din ce în ce mai puţini români»