Luca Militello, de 37 de ani, trăieşte de 13 ani în România. A început în 2002, după licenţierea în Inginerie, coordonând o societate de proiectare la Timişoara. Apoi a sosit oportunitatea într-o structură din Bucureşti. Cazul său a fost prezentat de ilfattoquotidiano.it la rubrica „Exodul creierelor”.
„România şi poporul său mi-au oferit totul”. Luca Militiello este din Naro provincia Agrigento – are 37 de ani şi de 13 trăieşte la Bucureşti, unde a devenit directorul primului centru cardiovascular al ţării. Aventura sa începe, aproape din întâmplare, imediat după licenţierea în Inginerie, la Universitatea din Palermo.
Suntem în 2002, an în care, odată cu liberalizarea vizelor turistice, începe un important flux migratoriu care va face ca numărul cetăţenilor români de pe teritoriul italian să atingă un milion. Însă Luca decide să întreprindă drumul invers: „După licenţiere se prezintă ocazia de a coordona pentru un an o societate de proiectare din Timişoara. La 24 de ani – povesteşte – raţiunii îi prevalează inconştienţa. Astfel accept oferta şi mă transfer într-un oraş despre care ştiu doar două lucruri: că se află între Balcani şi Transilvania şi că unul dintre autorii mei preferaţi, Sandor Marai, s-a născut acolo”.
Un italian scrie versuri în limba română: “M-am îndrăgostit de limba voastră”
Raţiunea însă domină dorul de casă şi oportunitatea unui loc de muncă fix când, un an mai târziu, contractul expiră: „Societatea pentru care am lucrat mi-a propus angajarea, cu condiţia să mă mut la sediul din Brescia. Intuisem însă că în România, la acea vreme într-o puternică creştere economică, aş fi putut ajunge la înălţime. Astfel am decis să-mi caut de lucru acolo şi am găsit la scurt timp ca manager de proiect pentru o societate de construcţii„.
Astfel Luca contribuie la realizarea a peste 200 de proiecte în 5 ani, până la cel al unui spital din Bucureşti. Odată deschis, i se prezintă o nouă oportunitate: să-l conducă.
Cu toate acestea, satisfacţiile profesionale sunt numai un aspect al vieţii sale într-o ţară străină. În timp ce în Italia se discuta privind afluxul de români – în special după uciderea Giovannei Reggiani, agresată într-o staţie periferică a Romei de românul Romulus Mailat – Luca se simţea tot mai confortabil în acea realitate atât de îndepărtată: „Nu m-au făcut niciodată să mă simt diferit – spune – m-am integrat perfect. La Timişoara am cunoscut-o pe Cristina, care din 2008 este soţia mea. Doi ani mai târziu s-a născut Nicole, care astăzi vorbeşte perfect româna şi italiana”.
Poet italian îndrăgostit de România: „Sunteți un popor splendid!”
Potrivit lui Luca, apoi, „astăzi în Italia s-a răspândit o viziune despre România şi poporul său foarte distorsionată din cauza instrumentărilor unor părţi politice care exagerează episoade sporadice numai pentru a crea un climat de frică din pur interes partizan”.
Dar există şi mulţi italieni care, de-a lungul anilor, au emigrat. Şi care s-au dus în estul Europei în căutarea de câştiguri numai în aparenţă mai simple: „Până la criza din 2008 eram mai mult de 10.000 de conaţionali. Mulţi dintre ei şi-au lăsat soţiile şi copiii pentru a-şi căuta «norocul» utilizând forţă de muncă la cost redus şi creând un fals Made in Italy în afara graniţelor. Însă criza a trimis mulţi dintre ei acasă şi astăzi în România există un echilibru economic şi financiar care atrage mulţi investitori din lumea întreagă”.
Însă intenţia lui Luca nu este aceea de a idealiza România în defavoarea ţării sale de origine. „Dacă aş avea în Italia posibilităţile pe care le am aici, mâine aş pleca. Dar – încheie – din punct de vedere raţional ştiu că nu mă voi întoarce curând, dacă mă voi Pîntoarce vreodată”.
Federico, infirmier italian din Cerveteri, entuziasmat de România: „O țară care îți rămâne pe veci în suflet”
