"Patria e ȋn tine, oriunde vei fi exilat pe glob, ȋn constelaţii, sau dincolo de toate galaxiile marelui Univers. Oricâte ar fi făgăduinţele străinătăţilor, ţărâna, sufletul şi spiritul din care eşti plămădit te strigă ȋndărăt." Interviu cu o româncă din vechea emigraţie.
Ioana Ungureanu este etnolog, muzicolog, profesor de canto la Universitatea Santa Cecilia din Roma şi preşedinta Asociaţiei Dacia Românilor care ȋncă din 1985 edita revista de istorie, cultură şi civilizaţie "Columna". De 42 de ani stabilită la Roma, profesoara Ioana Ungureanu vorbeşte româneşte impecabil, de parcă ieri a plecat din casa iubiţilor părinţi. Este caldă, primitoare şi se adresează oricărui român care-i păşeşte pragul ȋn elegantul apartament din preajma Muzeelor Vaticanului astfel: "Ce mai faci, mămică?"
A terminat Scoala de Arte din Bucureşti unde a studiat istoria, filosofia şi muzica, precum şi Conservatorul "Ciprian Porumbescu" absolvit ȋn anul 1959. Studiile din România i-au fost de mare folos ȋn Italia, unde a continuat să studieze şi ulterior să predea. A cântat pe cinci continente, ȋn 39 de ţări, a obţinut succese, diplome şi trofee visate de orice artist. La venerabila vârstă de 81 de ani a decis să se reȋntoarcă la Bucureşti. Acasă.
Cum era familia dumneavoastră din România? De unde pasiunea pentru canto?
«Aveam un tată sever şi exigent, pe toţi cei şase copii ne controla la teme ȋn fiecare seară. Ne-a creat o coloană vertebrală şi o logică de fier. Eu doream să studiez canto, dar lecţiile private ar fi costat o avere, aproape o treime din leafa tatei.
Aşa că tata ne-a dus la Ansamblul Giuleşti, pe mine şi pe fraţii mei care cântau la vioară şi violoncel, de două ori pe săptămână; acolo veneau şi mai târziu celebrii baritoni Nicolae Herlea şi David Ohanesian. Acolo, la nivel amatorial am ȋnceput să ȋnvăţăm. Scoala era foarte serioasă, după modelul francez, studiam mult istoria, filosofia şi muzica, apoi mergeam să ne dezvoltăm pasiunile la Ansamblul Giuleşti.
Toţi copiii am făcut facultate spre mândria părinţilor noştri. Se intra greu la Conservator, ȋnsă eu am intrat fără probleme, iar la absolvire am obţinut marele premiu, deşi era primul concurs cu public. Am cântat alături de Filarmonica "George Enescu", ȋn juriu fiind marea profesoară Vrăbiescu care studiase la Viena şi Magda Ianculescu.
În 1968, ȋn decembrie a murit mama şi eu am fost ajutată de o soră de-a ei, căsătorită cu un italian din vechea emigraţie ȋn România. M-au luat ei la Roma, unde am studiat din nou, până am devenit profesor de canto la Universitatea Santa Cecilia din Roma. Am avut o carieră plină de satisfacţii. Am o cameră plină de diplome, premii şi alte recunoaşteri. Am primit felicitări din partea unor preşedinţi de state, ambasadori şi alte persoane importante.»
Pe lângă carieră v-aţi ocupat de o revistă de istorie, cultură şi civilizaţie ȋn limba română. Ce ne puteţi povesti?
«Eram preşedinta asociaţiei "Dacia Românilor". Participam la multe concursuri sau gale internaţionale unde reprezentam Italia, dar mereu aminteam că sunt din România. In anul 1985, ȋmpreună cu Roman Vlad, Dinu Adamesteanu, Lazăr Angelovici, Ioan Gutia, Adriana Mitescu, Brânduşa Ionescu, Valentina Scopel, Taia Preda, Lucia Stănescu, Cristea Avram, Sofia Mişulescu, Simona Popescu am dat la tipar revista de istorie, cultură şi civilizaţie intitulată "Columna".
Eforturile materiale pen
tru a susţine această revistă au fost considerabile. Într-una din vacanţele mele din România i-am luat interviu fiicei lui Rebreanu. Ne-am zbătut mult cu această revistă. Am primit felicitări din partea ambasadorilor, directorilor de la Accademia di Romania di Roma dar nici o sponsorizare din partea instituţiilor româneşti. ~mi aduc aminte că i-am cerut dacă este posibil să ne sprijine doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga ȋnsă am primit un răspuns negativ. Doar din abonamente n-am putut supravieţui, ȋnsă lunar primeam peste 300 de scrisori din toate colţurile Italiei şi din străinătate, de la diverse alte asociaţii româneşti.»
Aţi păstrat legătura cu colegii dumneavoastră din ţară?
«Da, ne-am ȋntâlnit ȋn diverse spectacole, atât ȋn Italia dar şi ȋn lume. ȋntre timp m-am căsătorit cu un restaurator la Muzeele Vaticanului şi ȋmpreună ne-am trăit viaţa ȋnconjuraţi de artă. Soţul meu era pasionat de pictură, sculptură şi arheologie. M-a molipsit, aşa ȋncât acum casa noastră arată ca un muzeu. Dar ȋntotdeauna am păstrat ȋn casă un colţ românesc, o parte a sufletului meu. Sunt româncă şi deşi trăiesc de 42 de ani la Roma mă simt mai bine la Bucureşti. Acolo am familia. Acolo mă simt bine.»
Este surprinzător, vă veţi ȋntoarce după 42 de ani trăiţi la Roma ȋn Bucureşti?
«Da, am decis, mă ȋntorc ȋn România. Voi rezolva lucrurile administrative, voi dona unui muzeu aproape toate operele colecţionate ȋmpreună cu regretatul meu soţ şi voi pleca la Bucureşti. Acolo mă simt cel mai bine!»
Crina Suceveanu
