Originile jocului sunt foarte vechi, din perioada medievală iar regulile jocului au suferit diferite schimbări. Au fost şi perioade când s-a întrerupt datorită evenimentelor istorice care s-au petrecut pe plan mondial, pe timpul războaielor mondiale sau a perioadelor dificile prin care au trecut oraşul şi locuitării săi. Originile se pare că le are între secolele XI şi XV, din perioada de glorie a Republicii Marinare, atunci când Republica Pisa devine aliată cu alte trei mari puteri, Amalfi, Genova şi Veneţia.
În primele secole, jocul era deosebit de violent. Se foloseau bâte şi scuturi iar locul de desfăşurare a luptelor era în Piazza dei cavalieri. Datorită modului foarte violent, jocul a fost întrerupt pentru o perioadă foarte lungă, de circa 120 de ani, odată cu decizia reginei Maria Luisa. Asistând la o asemenea manifestare, organizată în anul 1807, a decis că jocul este foarte violent şi inutil. Fraza care a rostit-o şi care a rămas celebră a fost: ”Pentru un joc e prea mult, iar pentru un război e prea puţin.”
Un român în lupta uriaşilor: Valentin Preda, cavaler de Pisa (Galerie foto)
Varianta modernă a întrecerii a reapărut în 1935, în prezenta regelui Vittorio Emanuelle III şi a familiei regale. De atunci a fost întrerupt de puţine ori, fie datorită celui de-al doilea război mondial, fie datorită unor evenimente care nu au permis continuarea. Din 1981, jocul a fost întrerupt doar o singură dată, în 2005, atunci când au existat altercaţii şi chiar acţiuni violente între membrii celor două părţi, mezzogiorno şi tramontana.
Pasiunea şi orgoliul care motivează localnicii în această împrejurare sunt deosebit de mari. Pregătirile sau ”şicanările” între echipe există pe parcursul întregului an, antrenamentele celor douăsprezece echipe încep în luna ianuarie şi sunt obligatorii cel puţin douăzile pe săptămână. Fiecare echipă are un căpitan, alături de care, tot anul, pregătesc strategia folosită în bătălia ce durează câteva minute. Pregătirea fizică este foarte importantă dar tactica este cea care, conform declaraţiilor majorităţii luptătorilor, este hotărâtoare.
Regulile jocului:
Există douăsprezece echipe, împărţite în două grupe, ce reprezintă cartierele aflate de o parte şi de alta a râului Arno, care desparte Pisa în două: cea dinspre munte, denumită Tramontana şi cea dinspre mare, denumită Mezzogiorno. Fiecare dintre cele douăsprezece echipe reprezintă un anumit cartier şi au câte o denumire. În timpul luptei se înfruntă în şase runde, în câte o confruntare fiecare, decisă de către căpitanii celor două grupuri. Fiecare echipă are 20 de jucători.
Lupta în sine, constă în împingerea cu spatele, a unei platforme, aflate pe o şină, până când una dintre echipe este împinsă şi se dărâmă un steag aflat la capăt. Luptele au durat între 11 secunde şi peste 22 de minute. Dacă la sfârşitul luptelor scorul este de egalitate la trei, se formează două echipe denumite ”naţionale”, în componenţa cărora sunt selecţionaţi cei mai buni din cei 120 de jucători ai celor şase echipe din cele două zone.
Cine învinge această ultimă luptă câştigă pentru un an supremaţia între cele două zone. În semn de ruşine pentru pierdere, primăria din Pisa stinge pentru câteva minute, lumina publică din zona care a pierdut.
Recrutarea luptătorilor este foarte riguroasă iar cei care doresc să participe – şi sunt enorm de mulţi – trebuie să dovedească calităţi fizice, calm şi inteligenţă, pentru a putea pune în practică strategia pregătită pe tot parcursul anului, chiar dacă concursul în sine durează foarte puţine minute. Până în urmă cu câţiva ani, participarea ca luptător era doar apanajul nativilor, a celor cu familii vechi din Pisa.
De circa zece ani s-a hotărât ca să poată fi recrutaţi şi străinii care au rezidenţă în cartierul echipei respective. Fiecare echipă are un club separat, săli de antrenament, membri cotizanţi şi simpatizanţi. Tocmai de aceea e foarte dificil pentru un străinsă fie selecţionat într-una din aceste echipe. Cu atât mai mult este mai mare orgoliul comunităţii româneşti din Pisa de a-l avea pe unul dintre conaţionali, în echipa ”San Michele”,care e considerată de neînvins, de foarte mulţi ani şi care participă şi ca reprezentată a ”naţionalei” Tramontana.
Andi Rădiu
