in

Alba neagra văzută de afară

Constantin Ciprian Manoliu

Au trecut peste noi toţi încă 21 de ani.

21 de ani în care noi “diaspora” am fost doar martori la schimbarea răului într-un altfel de rău. Am ales sa plecăm de pe locul nostru, din casele noastre, de lângă familiile noastre, de la munca noastră, din ţara noastră.

Fiecare dintre noi a hotarât să plece forţat de lipsa speranţei unui viitor mai bun acasă, de lipsa unui loc de muncă, de foame şi, în majoritarea cazurilor, de scârbă pentru fauna care dupa ’89 a început să populeze încet şi apăsător România.

Noi am plecat, iar ei au ocupat fiecare loc lăsat liber cu ce au ştiut mai bine: minciună, hoţie, jaf, tâlhărie, prosteală pe faţă, insistenţă maniacală în planurile lor de ocupaţie teritorială, economică, morală şi culturală completă cu viclenia lor de slugi ajunse peste noapte stăpâni, cu nesimţirea lor, cu urâciunea lor, cu tot neamul lor, cu cumetrii lor, cu naşii şi finii lor, cu amantele lor, cu beizadelele lor, cu tovaraşii lor de furăciune la greu, pe faţă.

Acum sunt peste tot şi se văd doar ei.

Ei hotărăsc în numele părinţilor noştri pe care i-am lăsat, la bătrâneţe, singuri în casă, flămânzi, bolnavi şi săraci. Ei hotărăsc ce e mai bine pentru copiii noştri: modele proaste de viaţă, droguri, şcoală devalorizată, manele electoral-statale, depravare, alimentaţie destructivă, zero viitor. Au râs strâmb în barbă, uităndu-se chiorâş la noi, cei plecaţi unde am văzut cu ochii, raportănd creşteri economice fantasmagorice bazate doar pe bişniţă, contrabandă, vânzarea bunurilor ţării la a căror creaţie nu au participat, pe credite de consum date pe buletin, pe comisioane disperate şi nu în ultimul rând, pe banii noştri.

Am fost perfuzia care a ajutat până de curând la supravieţuirea României vlăguite, mulse până la sănge de această hoardă de aşa-zişi aleşi ai poporului.

Le-am, făcut din păcate, jocul lor murdar. I-am ajutat plecând. Ei au scăpat de noi, iar noi le-am trimis bani ca şi când nu ar fi furat ei destul. Molfăie în gurile lor încleiate cuvinte mari năclăite de minciună: România celor 21 de milioane de locuitori. şomaj de 8%. Reduceri salariale doar până la 1 ianuarie 2011. Relansare economică. Binele ţării. Voinţa poporului. Stat democrat şi stat de drept. Economie de piaţă. Alegeri libere.

Ca şi cănd aceste cuvinte nu ar fi pentru ei altceva decât cele trei buline negre de la “alba neagra” cu care în mod continuu, de 21 de ani ne iau tot. “Alba neagra”, iuţeala de mână şi nebagarea de seamă au devenit sistemul cu care este condusa azi România.

Aşa s-au organizat alegerile, aşa se fac numirile în posturi de jos pană la miniştri. Cine cotizează urcă în schemă apoi îşi recuperează banii cu vârf şi îndesat, tot furând, la patru mâini. Nu mai contează profesionalismul, nu mai contează calificarea, nu mai conteaza verticalitatea morală. Banu’ e totu’, nene. Repede şi mult şi oricum şi acum.

Pretendenţii la funcţii publice schimbă convingerile pe loc în funcţie de cerere şi ofertă: Azi sunt sindicalişti convinşi, măine sunt patroni veroşi. Azi sunt apolitici, măine au ideologii solide, de nezdruncinat.

Azi sunt cu dreapta, măine sunt cu stânga. Sau cu amandouă.

Azi vin de la produs cu ciunga în păr, mâine fac cerere pentru sanctificare şi o şi obţin.

Azi omoară şi până mâine se lasă tăcerea.

Azi sunt vameşi, mâine sunt miniştri.

Azi sunt farisei sau curve, mâine sunt deontologi sau lideri de opinie.

Azi şi mâine şi dintotdeauna fură şi nimeni nu le face nimic.

şi la urma urmei cine să le ceară socoteală? Bătrânii uitaţi acasă?

Pensionarii rupţi de foame, de boli, de nevoi şi dor? Copiii atârnaţi pe net visând sa ajungă vip-uri peste noapte? Poliţia decredibilizată şi umilită, condusă în interesul “conducătorilor iubiţi” de nişte lăutari cu suta pe frunte şi cu facultăţi la metru? Justiţia oarba şi surdă şi mută? Magistratura telecomandată politic? Fiscul? Garda financiară? Curtea Constituţională? Vreo altfel de Curte cu nume şi fără puteri? Biserica mântuirii neamului? Armata mafiei personale? Profesorii trimişi la căpşuni? Medicii cu bilete doar de dus în buzunar? Ziariştii mai mult sau mai puţin verticali? Oamenii de rând prostiţi şi întărâtaţi unii împotriva altora precum câinii şi striviţi de datorii ?

Mor românii în lume uitaţi de ţară şi uitând de ţară. De la Palermo la Botoşani drumul e presărat de cruci româneşti. Infarctul la români la 30 de ani a devenit banal. Morţii la locul de muncă afară nu-i mai numară nimeni.

Umilinţele înghiţite în Italia, de femei cu carte la munci mizerabile, nu mai sunt ştiri interesante. Bolile necăutate şi netratate îşi continuă tăcut evoluţia.

Familiile se destramă, copiii o iau aiurea, determinarea şi ambiţia iniţială, încet, încet se stinge.

şi la fiecare patru sau cinci ani aleşii democratic ai poporului ne caută pentru voturi. Vin la noi, ” în diaspora”, cu apucături de aparatcik, atoateştiutori în ale vieţii noastre de pribegi şi ne spun ei nouă ce şi cum. De-a lungul ultimilor ani şi-au găsit afară destule cozi de topor care să le cănte în strună că adună românii de afară la vot în schimbul promisiunii unor scaune calde prin vreun parlament.

Plimbând votacii cu autobuzul intre cele 90 de secţii de votare din Italia, spre exemplu, au reuşit să facă lumea să creadă că ultima conducere a ţării a fost decisă de noi, cei de afară.

Nimic mai fals. Nu merităm această ocară.

Acum, când apele politichiei de la Bucureşti s-au tulburat de tot, şi cozile de topor de aici au început să se încaiere între ei. Bisericuţe, găşti, susţinători ai unuia sau ai altui parlamentar de “diaspora” îşi sar la beregată, ca aşa e la hoţi; se fura şi îşi iau gâtul şi intre ei la neatenţie. Aproape că au reuşit să infesteze şi românii de afară cu metehnele “dă Bucale”. Dar oare chiar aşa de proşti suntem noi pe cât ne cred ei? Dar oare să nu putem găndi cu propriile capete, odată ieşiti de ataţia ani de sub conul umbrei lor otravite? Sindromul Piteşti a devenit boala naţională? Odată plecaţi, scăpaţi, fugiţi, scârbiţi de cloaca “băieţilor dă băieţi dăştepţi”, şi afară din ţară să ne lăsăm încălecaţi?

Dacă aşa va fi, şi ei ne vor prosti şi aici, afară, inseamnă că nu merităm nimic mai bun.

Tot lăsându-i pe alţii sa hotărască, vom deveni şi vom rămâne vitele lor de jug la plugul care va ara pentru 140 de miliarde de euro pe care ei deja i- au halit.

Aceste gânduri sunt publice. Aştept şi înjurăturile haitei de lătrăi mereu hămesiţi şi răsplătiţi cu resturile meselor “conducătorilor iubiţi”, dar mai cu seamă vreau să aflu câţi mai sunt cei care mai judecă încă cu propriile capete.

Dacă aceste cuvinte vor avea răspunsul la care sper, restul va veni de la sine şi mai e loc de speranţă.

Constantin Ciprian Manoliu

[email protected]