de Victor Druţă
„Grazie mille!” Ha! Ca să vezi, ăştia doi mă iau peste picior şi-mi zic grazie mille pentru că nu le-am cedat trecerea, şi mergeau ca pe mirişte, prin mijlocul străzii.
Da’ eraţi pe zebră, măi? Dar oare nu eraţi voi infractorii? De ce mă faceţi pe mine infractor? De ce mă rog trebuie să frânez pentru voi când vin flămând şi obosit de la serviciu, nu mi-i de ajuns că semaforul din Caio Canuleio se blocase la roşu?
Ia stai oleacă, Victor Andreevici, nu te enerva. Te cred, ai lucrat azi cu maşina de tăiat iarbă şi poate că ţi s-a suit fumul de benzină la cap. Ascultă aicea atent.
A trebuit să cedezi trecerea, chiar dacă nu te aflai pe trecerea de pietoni, anume pentru a dovedi că-ţi stăpâneşti instinctele tale primare. Şi, mă rog, poate încă pentru a etala acea gentileţe italiană deosebită care te farmecă de fiecare dată. Te farmecă, da, recunoaşte, te farmecă zâmbetele false ale italienilor, le consideri o cucerire a civilizaţiei.
Aşa că pune-ţi nervii în cutiuţă, nu mureai dacă îi lăsai pe cei doi băieţi să treacă, vezi că ei aveau deja un grazie pe buze ca să ţi-l spună.
Manierat la modul sovietic
La gentilezza è una gran bella cosa! Ori poate îţi plăceau mai tare cunoscutele tale moldovence care treceau prin curte fără să salute lumea, cu feţe de piatră, şi nu ziceau buon giorno, şi nici nu încercau să schiţeze vreun zâmbet di cortesia.
Până şi ele, acuma, peste un an, s-au mai dat cu lumea, au devenit mai luminoase şi mai politicoase, doar tu ai rămas mătincă cum ai fost, manierat la modul sovietic.
Delicat ca ursul după ploaie! Ha, ce-mi mai place zicătoarea asta! Ia seama că eşti la zebră ş-o calci pe chinezoaica ceea. Maledizione, bella la cinesina! Guarda come sculetta… O, ce bravi îs chinezii ăştia, ce-mi mai place că nu au una religione del cavolo şi-şi caută liniştiţi de treabă. Arricchirsi è glorioso!
Stricăm frumuseţe de peisaj italian
Nu ca noi iştilalţi, moldoveni, români, musulmani, care ne-am apucat de ridicat în Italia biserici ortodoxe şi moschei. Stricăm frumuseţe de peisaj italian, şi pentru ce, pentru a hrăni nişte popi burduhoşi cu bărbi slinoase! Che schifo!
Oare ce ai face fără cuvântul schifo în ţara asta? Chiar că! M-aş sufoca! Când vezi în jur atâţia câini ş-atâta rahat de câine, e suficient să zici che schifo şi-ţi trece. Motoare, motoare mereu aprinse sunt câinii ăştia. Produc gas sera, gheţarii de la Polul Nord din cauza câinilor se topesc.
A, uite şi nişte musulmani, or fi inocenţi ca-n filmul cela? Vorbesc la telefon, ăştia vorbesc tot timpul la celularele lor, fără întrerupere. Şi-s încălţaţi mereu cu infradito ori ciabatte di mare. Nu, eu nu-i înţeleg. În supermercato nu cumpără ulei de măsline ca toată lumea, ci de seminţe, nu lapte proaspăt, ci a lunga conservazione. De ce? Misteri d’Italia!
Fraţi musulmani, e vremea să devenim laici şi noi
Cum oare reuşesc să nu se debaraseze de dogmele lor religioase? Nu, nu cei din fundul Asiei ori din Magreb! Aceia sunt prizonierii culturilor locale. Ăştia, ăştia din Europa de ce nu se integrează?
Taci că s-a integrat unul, Cristiano Magdi Alam, si è fatto battezzare dal papa ed è diventato un fondamentalista cristiano. Ei bine, dar nu se găseşte, aici, în Occident, un singur musulman, un hogia luminat din vreo moschee, care să se adreseze lumii musulmane cu un apel la raţiuneşi să spele în felul acesta ruşinea intelectuală de a fi ne-laic. Fraţi musulmani, e vremea să devenim laici şi noi. Religia e o chestiune personală a fiecărui individ, iar statul nu răspunde pentru ce afirmă în spaţiul public individul. Şi nu trebuie să cereţi Occidentului să procedeze în manieră totalitaristă.
Cât de fericit mă simt să mă găsesc anume aici
Nu, domnule, toţi tac. Poate se tem. O, cât de tare îmi place să citesc în „La Repubblica” şi în „Corriere della Sera” analizele intelectualilor italieni privitoare la aceste probleme ale lumii de azi, ori interviurile cu profesori americani. Cât de fericit mă simt să mă găsesc anume aici, în acest centru al lumii, şi nu în Moldova mea sufocantă.
Citesc în fiecare zi blestematele ziare de acasă şi în fiecare zi mă aduce la disperare sărăcia discursului cultural şi politic de la noi.
… Hai lasă, n-o mai fă pe superiorul, ţi-i dragă Moldova nu pentru ziarele ei. Dar pentru ce, mă? Pentru cum miroase primăvara. Pentru strugurii unui soi de viţă de vie care se cheamă „tărăsică”. Pentru bădica Gheorghe, pentru învăţătorii mei…
Che non sono mica un burino!
A, uite şi parcarea ta, dar nu spera că găseşti un loc liber. „– Amore, dimmi qualcosa per farmi sentire più donna. – Non sai parcheggiare la macchina a marcia indietro.” Fain, bancul ăsta. Ia să văd… Signora, Lei va via? Si. Ooo. Îi zâmbesc şi-i mulţumesc frumos cu toată gentileţea de care sunt capabil. Che non sono mica un burino! Observ însă cu coada ochiului că tânăra doamnă are un tatuaj pe braţ. Cafona! – îi strig în gând.
Doamne, ce mai dispreţuiesc tatuajele. Ne zabudu mati rodnuiu, scria pe mâna unui consătean în ruseşte, mamă, nu te voi uita niciodată. Lumea asta a înnebunit. Ba nu, a sălbăticit. De ce să-ţi urâţeşti frumuseţe de piele? De ce să spui la toată lumea că eşti un conformist?
Eu nu vreau să mă pup!
O, câtă mitocănie în Italia asta! Dar lasă că suntem buni şi noi, ăştia din Est. Ai văzut cum a dat şi în moldoveni pupatul? Când se întâlnesc, nu mai dau mâna – se pupă!
Băi! Eu nu vreau să mă pup! Hai capito? Nu te apropia că te împuşc.
Ooo… Uite că am ajuns şi acasă. Casa, dolce casa. Iar acuma să bem un gât de Montepulciano d’Abruzzo şi să ne întindem pe divan. Unde-s telecomenzile? Dacă nu-s sub „La Repubblica”, atunci îs sub „Corriere della Sera”.
Aşa. Canal 41, Rai Storia. Numai ăştia-mi plac cu adevărat. Relaxează-te, nesuferitule. La cină mâncăm spaghetti con frutti di mare. Buoni!
