in

În așteptarea motivelor de sărbătoare

Cornel Toma

Cifrele rotunde amplifică cumva sărbătorile. Una e să sărbătoreşti 49 de ani şi pare altceva să sărbătoreşti 50. Când adaugi câte un zero la ceas aniversar, corpul secretă (probabil) un cocktail de endorfine care te fac să uiţi de toate necazurile care au precedat sărbătoarea şi au facut-o posibilă.

Pentru cei 100 de ani ai iubitei mele ţări am abolit însă sistemul zecimal. Nu pentru că am rămas ciung de vreun deget şi nu mai ajung la zece, ori pentru că mi-a rămas mică artimetica şi am găsit alte conexiuni între cifre. Nicidecum. O fac pentru a-mi mai conserva speranţa că România se va face bine. Că foarte curând strănii nu vor mai strâmba din nas când vor auzi de unde vii şi că mama mea nu va mai îngriji bătrânii altora, departe de pământul unde s-a născut. Că cea mai mare parte dintre cei peste patru milioane de români care trăiesc în pribegie se vor putea întoarce.

Dar la ce să se întoarcă astăzi? Câteva întrebări în cronologie inversă ca să ne clarificăm puțin gândurile la Centenar.

Datele Institutului Naţional de Statistică (INS) ne arată că după 100 de ani, 10 milioane de români au WC-urile în curte. Ce să înţelegem de aici, că sistemul de canalizare este o operă aşa de complexă, încât poporul lui Anghel Saligny trebuie să mai aştepte încă pe atât s-o pună în practică? Nu mai citez datele INS că se vede cu ochiul liber cum stăm cu drumurile, cu canalele pentru irigaţii şi amenajarea cursurilor de apă împotriva inundaţiilor ori cu căile ferate.

Acum nici şase luni de zile, tot în anul Centenarului, Piaţa Victoriei din Bucureşti era evacuată cu gaze lacrimogene cam la fel cum Ion Iliescu curăţa violent Bucureştiul de primele forme de opoziţie împotriva partidului-stat. La prima mineriadă, România avea 72 de ani. La ultima mineriadă, cea din 1999, Statul abia trecuse de 80 de ani. Ce învăţăm din asta? Că în țara în care Petre Țuțea ne dă exemplul personal al demnității, înfruntând pușcăriile și tortura, încă mai cocoțăm în funcții publice retarzi politic care văd în represiunea fizică singura formă de răspuns în faţa celui care nu e de acord cu tine?

Acum doi ani, în anul 98 al existenţei României, circa 4 milioane de votanți au ales în numele celor 18 milioane de români cu drept de vot coaliţia pe care o avem acum la putere şi care moare de grija României. Mă refer la alianţa PSD-ALDE şi la sprijinul lor strategic, UDMR. Adică puţin peste 20% dintre români au decis pentru toată ţara. Or fi înţeles acum cei 11 milioane de români care nu au votat că scuzele de genul „oricum ies tot ăia, nu se schimbă nimic” şi „nu am cu cine vota” sunt ridicole? Am priceput noi ca nație că alegerile parlamentare sunt foarte importante? Vom face mai bine când vom fi împlinit 102 ani?

Acum trei ani, 64 de tineri şi-au găsit sfârşitul în chinuri groaznice şi aproape de trei ori mai mulţi au fost răniţi ori mutilaţi pe viaţă într-un club bucureştean amenajat pe principiul „merge şi aşa”. Cu autorizaţii date pe ochi frumoşi şi controale inexistente ori ineficiente.

Aşadar, în anul al 97-lea al ţării lor, românii s-au trezit nu doar fără spital ori secție de mari arşi, dar şi fără o strategie de reacţie în situaţii de acest gen. S-a strigat la unison „Corupţia ucinde!”. Au căzut atunci premierul Ponta şi primarul Piedone, care probabil nici nu ştiau de existenţa acelui club înainte de incendiu. Ei se aflau în capul mesei atunci, comesenii sunt aceeași și astăzi.

Dar noi am priceput oare că aproape toate normele de protecţie în vigoare sunt adoptate după accidente care au generat tragedii? De ce să vrei să le eviţi? Am priceput noi că dacă am ajuns la spital în România și printr-o minune ne punem pe picioare, nu e suficient să mergem la biserică şi se ne rugăm să nu mai ajungem acolo?

Mă opresc aici cu cronologia inversă pentru că toate evenimentele de mai sus trebuie puse într-un context, altfel pare că am ceva cu PSD-ul. Am, dar nu pentru cele de mai sus, nu sunt ei singurul vinovat.

E drept, România a avut o istorie cu suişuri şi coborâşuri în epoca ei modernă, cu momente bune (să nu le numesc noroc chior), la fel cum a avut şi momente proaste. La cele bune trecem instaurarea regenţei străine la 1866, la independenţa de la 1878 ori la schimbarea alianţei cu câteva zile înainte de încheierea Primului Război Mondial şi formarea României Mari.

La momente proaste putem trece Dictatul de Viena, Al Doilea Război Mondial în sine, Pactul Ribbentrop-Molotov, dar mai ales la intrarea forțată în zona de influenţă a Rusiei comuniste.

Moment din care norocul ne-a uitat.

Odată cu implozia Uniunii Sovietice părea că soarele va răsări iarăși și pe strada noastră. Euforia a durat însă puțin pentru că imediat ne-am dat seama că de comunism nu te vindeci ca de o boală oarecare. Suntem încă tributari mecanismelor sociale comuniste (mita ori promovarea non-valorii)  în ciuda faptului că dispunem de o situație invidiabilă. Facem parte din familia UE și din cea mai puternică alianță militară a planetei.

Toate popoarele au ceea ce sociologii numesc „conştiinţă socială”. Capacitatea de a lua decizii pentru interesul grupului şi de a opri deviaţiile nocive comunităţii. Unii vor spune că la români nu poate fi vorba de aşa ceva, dar optimistul din mine spune altceva. Avem o conştiinţă socială, doar că la un nivel incipient. Românii înţeleg pericolul evident şi momente precum Golaniada, Roşia Montană ori alegerea lui Klaus Iohannis o demonstrează.

Ceea ce pricepem mai greu este că toate acţiunile noastre au repercusiuni în timp. Ne bucurăm că rezolvăm o problemă personală pe moment, dar imediat uităm de problema de fond, pe care dacă nu ne zbatem să o eliminăm, o vor întâlni şi copiii noştri.

La 100 de ani nu ne simţim bine, iar UE se uită hâtru la noi. Ne mobilizăm pentru când om avea 102? 106?