ALLA ROMANIA
de Armando Santarelli
Romania,
Tu che del dolore di un daco
hai fatto una preghiera
di eterna redenzione.
Tu che all’oriente d’Europa hai dato un mattino,
guarda:
splendono le città antiche,
brillano le spade voivode
e ovunque i tuoi figli
cantano il tuo risveglio
con la mano sul cuore.
Nessuna morte per il Mastro e il pastore moldavo,
per le tue greggi e il tuo grano,
e il legno dei boschi pazienti
e l’acqua dei fiumi possenti
che portava le lacrime di occhi contadini
nel mare oscuro di una storia dolente.
Dove ha premuto lo stivale straniero
l’erba è rinata più folta,
le tue membra divise si sono intrecciate,
perché ti proteggeva la mano del Signore.
Sempre verrò sul tuo letto di neve
a baciare la croce
di una donna coperta dal velo,
ad ascoltare la voce latina
che promana dal suolo intriso
dei nostri sangui fratelli.
Offrirò la candela guizzante
al cantore della terra e dell’Astro,
le mie labbra scandiranno i suoi versi,
e il firmamento disporrà su Ipoteşti
una corona di stelle.
Al primo verde dei boschi
canterò la doina della vita,
e quando il vento rapirà le foglie
intonerò la doina del dolore.
Perché anch’io sono nato
in una casa di legno dal tetto di ardesia,
vicino a una chiesa affrescata,
ogni casa un lumino e un’icona
e la preghiera che arde
nel tuo cuore di madre,
o Romania!
Armando Santarelli este un scriitor italian îndrăgostit de România. A vizitat România și a scris despre „sindromul Italia”, boala de care se îmbolnăvesc femeile venite la muncă în Italia. Pentru a studia situația, a decis să meargă și la Iaşi, la Spitalul Psihiatric Socola, unul dintre cele mai vechi spitale din România, specializat în tratamentul bolilor nervoase cărora le cad victime multe „badante”. Recent, am publicat în Gazeta Românească o adevărată declarație a scriitorului, intitulată «Mi-e dor de tine – Perché amo la Romania». Cu ocazia Zilei Naționale din acest An Centenar, a scris o poezie în limba italiană dedicată țării noastre.
Iată și traducerea acestei poezii, realizată de Roxana Lazăr:
ROMÂNIEI
Românie,
Tu, care durerea unui dac
Ai făcut-o rugăciune
de eternă mântuire.
Tu, care orientului Europei ai dat o dimineață,
iată:
în splendoarea orașelor antice
strălucesc săbiile voievozilor
și oriunde fii tăi
îți cântă deșteptarea
cu mâna pe inimă.
Nu este moarte pentru Meșter sau pentru ciobanul moldovean
pentru ale tale turme și al tău grâu,
și lemnul codrilor răbdători
și apa râurilor învolburate
care aduceau lacrimi în ochii țăranilor
în marea întunecată a unei dureroase istorii.
Acolo unde cizma străină a strivit
Iarba s-a născut mai deasă,
iar membrele tale despărțite s-au împletit
pentru că mâna lui Dumnezeu te-a ocrotit.
Întotdeauna voi veni pe patul tău de omăt
pentru a săruta crucea
femeii acoperite cu un voal
în ascultarea vocii latine
care emană din țărâna îmbibată
de frații noștri sanguini.
Voi oferi o lumânare pâlpâitoare
poetului țării și al Astrului,
buzele mele vor murmura versurile sale
și firmamentul va dispune pe Ipotești
o coroană de stele.
La primul verde al codrilor
Voi cânta doina vieții,
iar când vântul va răpi frunzele
voi intona doina durerii.
Pentru că și eu m-am născut
într-o casă de lemn cu acoperiș de ardezie,
lângă o biserică pictată,
în fiecare casă o candelă și o icoană
și rugăciunea ce arde
în inima ta de mamă,
O, Românie!
Armando Santarelli
(Trad. Roxana Lazar)
