Andi Rădiu
Zilele trecute, prim-ministrul Victor Ponta a venit la Roma pentru diverse întâlniri şi acţiuni, dar fără a se întâlni cu comunitatea românească. Bine, cu românii din filialele PSD s-a întâlnit, i-a invitat chiar la una dintre întâlnirile organizate cu socialiştii europeni. E plin de fotografii pe facebook.
Au fost multe reacţii de protest (în mediul virtual, să ne înţelegem), românii din Italia ar fi dorit să-şi spună păsurile, să îl întâlnească pe cel care tocmai a schimbat ministrul diasporei, alegând în această funcţie un actor. Eu o iau ca pe un semnal că teatrul bate viaţa, avem un spectacol în curs. După un ministru inutil, poate vom avea măcar unul distractiv…
Coincidenţa a făcut să fiu, chiar în acele zile, la Târgu Jiu, oraşul în care Victor Ponta a fost ales parlamentar, deci, în teorie, oraşul de care ar fi trebuit să aibă o grijă deosebită. De adăugat că a fost ales chiar într-o proporţie foarte mare, de peste 70%.
Stând de vorbă cu oamenii de acolo, cu jurnaliştii, chiar şi cu ceva politicieni locali am înţeles însă că Ponta nu obişnuieşte să viziteze deloc urbea, nu stă de vorbă cu oamenii, nu se întâlneşte cu nimeni. E absent total. Şi-atunci, dragi români din Italia, întreb şi eu aşa, din inerţie: de ce vă mai miraţi că Ponta nu vă bagă în seamă, dacă nici pe cei care l-au votat şi pe care ar trebui să-i reprezinte, nu-i vizitează?
Am descoperit un oraş în România unde domină frica, nesiguranţa zilei de mâine, supunerea totală faţă de baronul local, împăcaţi cu gândul că nu se mai poate schimba nimic. Un oraş din care, la prima vedere, pare că a dispărut veselia. Era 1 martie, zi în care, aşa cum ştiu eu, lumea stă la coadă la mărţişoare, comercianţii sunt asaltaţi de cei care doresc să ofere o floare sau un mic cadou.
La Tg. Jiu nu era aşa… Existau circa 50 de tarabe, pline ochi cu tot felul de mărţişoare, în sute de forme şi pentru toate buzunarele, cu preţuri care începeau de la 50 de bani. Nu cumpăra nimeni, lumea trecea cu privirea în pământ, făcând parcă abstracţie de eveniment. Nimeni nu părea că se bucură de acea zi, care anunţa venirea primăverii.
Am asista la o scenă care pur şi simplu m-a înfiorat. În faţa unui sediu de partid, altul decât PSD, se împărţeau mărţişoare… gratis. Erau şi tot felul de jurnalişti care fotografiau momentele.
Una dintre persoane, o femeie între două vârste, după ce a primit mărţişorul, a rugat să nu fie fotografiată „pentru că dacă mă vede la primărie, n-o să am viaţă bună”. Şi chiar s-a ferit să facă vreo fotografie. A plecat în viteză, cu privirea în pământ.
În drumul meu spre meleagurile gorjene, am cunoscut un român în avion, care tocmai lăsase Italia pentru a se muta definitiv în ţară. Foarte entuziasmat, încrezător, „mult mai optimist decât eram când plecasem spre Italia” mi-a spus el.
Făcuse el calculul că în România se trăieşte mai bine. Dar nu mi-a spus nimic de lipsa acută a locurilor de muncă din ţară, de scumpirile peste noapte, de corupţia din administraţia locală şi până la Guvern.
Avea casă de la socri, iar soţia îşi găsise de muncă. Nu ştia nimic despre clanurile şi grupurile de influenţă din ţară, de culoarea gri care începe să predomine România.
