de Victor Druţă
Dedicat emigrantelor din Est, de 8 Martie
Venise în Italia cu gândul că se întoarce acasă peste un an. Voi face orice, se gândea, voi câştiga ceva bani şi mă voi întoarce acasă la familia mea. Trebuia să se întâlnească cu cineva care s-o ajute. N-a întâlnit-o nimeni şi nimeni nu a răspuns la telefoanele pe care i le dăduseră prietenele acasă.
S-a descurcat singură. După o săptămână în care a stat la Roma într-o cameră cu ferestrele închise, şi era august, cu o babă nebună care fuma într-una, a ajuns într-un sat de munte. Îngrijea o bătrână plângăreaţă şi zgârcită. Nu trebuie să găteşti multă mâncare, zicea, un ou fiert pentru noi amândouă în seara asta ajunge.
Dar în satul acela de munte nu locuia doar baba cea zgârcită. Era suficient ca străina să deschidă ferestrele casei pentru ca imediat s-o urmărească mai multe perechi de ochi. Era suficient ca să meargă la magazinul alimentar, că oamenii intrau in vorbă cu ea, o descoseau despre viaţa ei de departe, îi dădeau sfaturi.
Vecina o învăţa felurile de mâncare italiene, vânzătorul îi dădea ceva pe de asupra când făcea cumpărăturile ei modeste, ciubotarul îi repara pe gratis încălţămintea şi-i dăruia smochine din pomul lui. Şi toţi îi făceau complimente. Vai, cât de frumoasă eşti! Şi cât de înaltă! Nu se considera frumoasă, şi cu atât mai mult nu era înaltă. În ţara ei nimeni nu-i făcuse astfel de complimente. Chiar soţul ei, cu toate că aveau o viaţă fericită, n-o considera deosebit de frumoasă şi holba mereu ochii la fundurile şi piepturile altor femei. Aici însă era admirată în mod deschis.
Într-o zi bătrânul ciubotar îi povesti cum a făcut el campania din Rusia în ’42, cum a fost îngrijit de-o rusoaică în casa ei când rămăsese rănit în zăpadă şi nu-i rămânea decât să moară îngheţat. Avea lacrimi în ochi. De ce-mi spune mie aceste lucruri? Poate că-i amintesc de femeia aceea, s-a gândit străina. Nu s-a întors acasă nici peste un an, nici peste doi.
A lăsat însă satul de munte şi a venit la Roma. Lucra cu o fostă partizană, soţia unui celebru senator comunist. Aceasta era rea cu toată lumea. I se întâmpla să arunce gunoaie pe terasa vecinilor, cu un etaj mai jos, aşa, dintr-un simplu moft. O muşcase până la sânge pe infirmiera care intenţiona să-i facă injecţia.
Dar cu străina noastră, bătăioasa partizană devenea un înger; zâmbea dulce, îi povestea cât de vesel ţăcăneau mitralierele partizanilor, acolo la nord, în munţi. La Roma străina s-a pomenit într-o altă lume. Îi plăceau enorm luminile oraşului în seară, îi plăceau zgomotul, traficul infernal de pe străzi. Şi motanii dormind la soare pe capotele automobilelor, în parcări.
Într-o zi a asistat la o scenă care a tulburat-o profund. A văzut cum un şofer neatent a atins cu aripa maşinii un motociclist şi l-a dat jos în mijlocul străzii. Trafic oprit, vacarm. Motociclistul s-a ridicat repede de la pământ, şi-a scos cu o mişcare rapidă casca… Era o fată, părul i se revărsă pe umeri… Motociclista deci slobozi asupra nefericitului şofer o tiradă nesfârşită de imprecaţii şi înjurături. Avea scrisă pe faţă demnitatea, era frumoasă, ochii îi luceau, semăna cu o zeiţă greacă supărată. Iar după ce se răcori, îşi ridică motocicleta şi demară într-un nor de fum… Străina zâmbi, încântată.
Ţara asta unde femeile aveau atâta demnitate şi unde ei, unei străine, i se făceau atâtea complimente începea să-i placă. Şi a simţit că un ceva subtil din frumuseţea motociclistei trecu prin aer şi-şi găsi loc chiar în sufletul ei. Parcă i-ar fi înflorit în piept o floare miraculoasă. Bătrâna partizană muri după câteva luni de la venirea străinei la Roma. Urmară ani mulţi de munci grele. Bărbaţi cu memoria ciuruită. Femei tinere ţintuite la pat pentru totdeauna. Mari artişti pe patul de moarte. Tineri de 30 de ani cu mintea unora de 3 ani. Dar străina nu se speria, din contra, era fericită că găsea un zâmbet şi o vorbă bună pentru fiecare din pacienţii săi.
Era fericită că în această ţară, şi datorită acestei ţări, fiinţa ei înflorise ca o tufă de iasomie în primăvară. Stai un pic, străino, i s-a zis, dar oare nu-ţi ajunge? Că doar ziceai să te întorci după un an acasă? Oare nu ţi-i prea greu? Oare nu ai câştigat destul? Oare nu ţi-i dor de casă? Cei care puneau aceste întrebări nu ştiau probabil că străina nu stă în această ţară numai pentru bani. Şi că nici nu mai este străină. Cum să se simtă străină când artistul care moare o cheamă delirând cu cuvântul mama? Când nebunul de care ea îngrijeşte îi propune să fugă cu ea la Paris?
Când aristocrate romane învechite în rele şi intrigi o numesc soră şi îi mărturisesc cele mai de nemărturisit secrete? Şi când chiar şi propriul soţ, pe care ea l-a adus la Roma ca să nu-i fie urât, i-a cumpărat de curând un buchet de flori. Pentru prima oară în viaţă!
