Basarabia este cuvântul pe care românii îl împrumutaseră de la ruşi pentru a numi teritoriul dintre Prut şi Nistru. A fost provincia stăpânită de imperiul rus până în 1917, când acel imperiu se prăbuşi împreună cu alte imperii, distrus de război şi revoluţie.
Basarabia a fost apoi teritoriu românesc, guvernat cu neîndemânare şi cedat apoi în mod ruşinos unui alt imperiu, celui sovietic.
„Furată, trădată mereu”, cum zicea Dumitru Matcovschi. Basarabia este un cuvânt plin de sensuri grele, dureroase, este stigmatul unor ocupaţii, unor umilinţe. Este simbolul unor suferinţe.
Unioniştii de trei parale folosesc cu precădere cuvântul Basarabia
Abuz de cuvânt
Republica Moldova de azi nu este Basarabia nici într-un fel. În primul rând teritoriul numit Basarabia nu-i mai aparţine în întregime, căci sudul Basarabiei este al Ucrainei.
În al doilea rând, Republica Moldova mai cuprinde şi iredentistele raioane de peste Nistru. În al treilea rând, cuvântul Basarabia nu ne este de niciun folos atunci când definim naţiunea, poporul care locuieşte Republica Moldova.
Cu toate acestea, Basarabia este un cuvânt foarte folosit. Folosit aiurea.
Diaspora din Roma, solidară cu Marşul pentru Basarabia
Românii îi numesc pe cetăţenii Republicii Moldova basarabeni, în cazul că nu-i poreclesc „ruşi”. Intelectualii moldoveni, nostalgici ai „minunaţilor” ani 30, bogaţi în fascism şi sărăcie, cochetează la fiecare pas cu cuvântul Basarabia. Avem chiar aici în Italia „Gazeta Basarabiei”.
Dar mie nu-mi place. Şi nu vreau să aud cuvântul Basarabia. Cuvântul acesta, după formarea statului Republica Moldova, este ca o palmă trasă în obrazul acestui stat. Şi nu în zadar toţi unioniştii noştri de trei parale folosesc cu precădere cuvântul Basarabia, nu Republica Moldova.
Moldovenii îşi pun deseori o întrebare. Când era mai bine, cu românii ori cu ruşii? Când românii fugiseră, iar ruşii erau încă pe drum, răspund în glumă.
Dar, zic eu, întrebarea cu cine a fost mai bine, cu turcii, cu ruşii, cu românii ori cu sovieticii cred că e o întrebare de sclav, de slugă lipsită de independenţă şi demnitate, o întrebare care denotă nu revolta contra umilinţei în genere, dar căutarea unui stăpân mai bun, mai blând şi mai darnic.
Întocmai, e o întrebare de basarabean, locuitor al unui teritoriu de graniţă care trece periodic dintr-o mână în alta. Ori, statul Republica Moldova, bun-rău cum este, este recunoscut suveran şi independent.
Această suveranitate, această independenţă este baza demnităţii personale a cetăţenilor lui.
Moldova: aproape de Europa, departe de Transnistria
Nu poţi avea mai mult decât independenţa. Eşti stăpân la tine acasă. Ai guvern, armată, coduri de legi, bancă naţională, teritoriu naţional, limbă oficială. Nu-ţi place ceva? Păi schimbă, pentru că ai Parlament, ai Preşedinte de ţară.
Prin urmare, nu mai eşti basarabeanul supus unei puteri străine, dar eşti moldoveanul stăpân la tine acasă.
Moldoveanul însă nu este conştient de a fi stăpân la el acasă, el continuă să aibă psihologia robului, necesitatea unui mare centru depărtat de unde să fie condus. De altfel unionismul nu ar avea nicio explicaţie.
O provocare
Ziceam că există o strânsă legătură dintre unionism şi utilizatorii abuzivi ai cuvântului Basarabia. Da, unioniştii au mărşăluit pe 20 octombrie la Bucureşti sub lozinci de tipul „Să aducem Basarabia acasă”. Sigur, nu puteau să zică „Să aducem Republica Moldova acasă”, pentru că locul Republicii Moldova e anume acolo unde se află, pe când Basarabia este prin definiţie o provincie supusă unui centru depărtat.
Actualmente guvernul Republicii Moldova este angajat într-o luptă politică dură pentru parafarea la Vilnius a acordurilor de asociere cu Uniunea Europeană.
Rusia, care visează la o uniune vamală euroasiatică, a deschis ostilităţile contra noastră pentru a ne constrânge să renunţăm la Europa în favoarea Eurasiei.
Embargo asupra vinului moldovenesc, măsuri drastice contra muncitorilor moldoveni în Rusia. În acest context te întrebi ce rost are unionismul cu chemările sale la revenirea Basarabiei la sânul patriei- mume. Şi nu găseşti decât un răspuns.
Unirea cu România e o provocare, o diversiune (interesant, cine o plăteşte), menită să slăbească guvernul şi să propună atingerea obiectivelor integrării europene printr-un şiretlic.
E un as oferit partidelor pro-ruseşti din Republica Moldova, care lucrează contra statalităţii moldoveneşti.
O naţiune
Iată de ce diversiunea unirii mă întristează. Pentru că ideea noastră naţională ar trebui să fie nu căpătarea automată a unor privilegii, pe care deja le au românii, ideea noastră naţională urmează să fie dobândirea demnităţii. Câştigarea dreptului la demnitate şi mândrie prin bunăstare şi cultură.
Nu e serios, nu e gospodăreşte să le cerem românilor ca să ne facă regulă la noi acasă. Nu vor reuşi. După cum nu au reuşit în interbelic. Guvernul nostru are nevoie de solidaritate în lupta sa pentru integrarea europeană. Să i-o dăm, dar nu să fluturăm tricolorul.
Iar Moldova are nevoie de ceea ce eu numesc prin cuvântul naţiune. Un teritoriu stăpânit cu adevărat de autorităţi. O constituţie recunoscută de toţi cetăţenii. O pace internă bazată pe interese comune.
O limbă de comunicare înţeleasă de toată lumea. Nişte cântece, nişte opere de artă în care să ne uităm ca într-o oglindă şi să ne recunoaştem. Iată ce cred eu că este naţiunea, pe care încă noi, moldovenii, n-o avem decât în embrion.
Paradoxal, chiar unirea cu România, idee nobilă şi frumoasă de altfel, poate fi făcută doar după constituirea în carne şi oase a naţiunii moldoveneşti. Pentru ca să se bazeze pe un consens naţional. Pentru ca să nu provoace catastrofe şi război civil, să nu fie o victorie asupra ruşilor, găgăuzilor, ucrainenilor.
Pentru ca să fie făcută pe bază de egalitate, cu bunăvoinţă şi omenie. Iată de ce nu-mi place cuvântul Basarabia. Iată de ce privesc cu multă neîncredere la actualii unionişti.
Victor Druţă
