Corina Gagea este o basarabeancă care a mers la studii în România. A făcut şcoala normală „Vasile Lupu” la Iaşi. A absolvit facultatea de Geografie a Universităţii „Al. I. Cuza”. Acum face a doua facultate în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa” Iaşi – Facultatea de Nutriţie şi Dietetică. Am întâlnit-o la Roma unde a venit într-o vizită la părinţii ei, imigraţi în Italia de mai mulţi ani. A venit să le împărtăşească o mare bucurie: a dobândit cetăţenia română.
De fapt, nu este pur şi simpu o mare bucurie. Cetăţenia română a însemnat pentru Corina mult mai mult. A fost încununarea unei lupte grele şi îndelungate. Intrată în mediul românesc, şi-a dorit tot timpul să se integreze pe deplin, pentru ca să nu iasă în evidenţă pentru modul în care se exprimă sau se comportă. A însuşit deci la perfecţie limba română, eliminând cu grijă din propria exprimare barbarismele tipic basarabene.
A învăţat cu îndârjire, cu disperare chiar, pentru ca România s-o privească binevoitor şi s-o primească ca pe o fiică a sa. Atunci când a absolvit facultatea de geografie şi nu a reuşit să se angajeze pentru că nu avea cetăţenia română, a suferit. România devenise deja ţara ei, îi era dragă, îi cutreierase munţii şi câmpiile în timpul practicilor de la geografie, se simţea acasă în mijlocul oamenilor ei, se obişnuise chiar şi cu câinii vagabonzi de pe stradă.
Dar pentru orice funcţionar Corina era străină, o imigrantă oarecare. Şi chiar dacă era acceptată fără niciun fel de rezerve în cercul său de prieteni, ea ştia singură că are, spre deosebire de aceştia, un mare handicap: îi lipseşte buletinul de identitate românesc. Prin urmare, dobândirea cetăţeniei române a fost pentru ea o luptă foarte dură. A stat în rânduri lungi pe ger şi ninsoare la Chişinău pentru actele necesare, suportând aglomeraţia de la ghişee, îmbrânceala şi nesimţirea funcţionarilor, a mers de mai multe ori la Bucureşti, a aşteptat cu răbdare.
Atunci când în sfârşit s-a văzut cu buletinul de identitate în mână, Corina a plâns de fericire. Nu, nu s-a bucurat numai pentru banalele drepturi pe care i le oferea acel document, să fie angajată mai uşor ori să călătorească liber prin Europa. Bucuria Corinei era mai mare. Pentru că ţinea de fapt în mână actul de proprietate asupra unei ţări întregi. Devenea stăpână pe Marea Neagră şi Munţii Carpaţi, pe Dunăre, Olt şi Mureş. Erau ale ei Mănăstirea Putna şi Biserica Neagră, ale ei Casa Poporului şi Transfăgărăşanul. Deveneau ale ei, fără niciun fel de rezerve, operele lui Eminescu şi Caragiale, Coşbuc şi Blaga, Tudor Arghezi şi Tudor Gheorghe. A ei Laura Stoica! Al ei Florin Chilian cu tot cu cei Zece ai lui! Dar a ei şi problema ţigănească, şi maidanezii, şi toate provocările viitorului României. Avea ţară! O ţară mare şi frumoasă în care se regăsea şi pe care se angaja s-o iubească…
O întreb pe Corina care ar fi totuşi cea mai mare provocare care stă în faţa ţării sale nou-nouţe. Şi Corina se dezlănţuie ca o elevă care şi-a învăţat tema pe de rost: «Îmi amintesc de vremurile când eram mică şi vedeam România doar la televizor, invidiind-o enorm pentru ce avea, pentru emisiuni ca Teleenciclopedia, Atlas, Ba Da/Ba Nu, Feriţi-vă de Măgăruş si Telejurnal, pentru fotbalul ei, pentru Hagi, pentru tot. Ei bine, pe atunci cuvântul „tranziţie” era cel mai frecvent auzit la televizor sau radio. Devenise un laitmotiv, refrenul rostit de român la orice pas. Totul e scump, se scumpeşte cafeaua, ţigările, o ducem rău, avem o ţară de doi lei, ca la noi la nimenea. Iliescu, Roman, Văcăroiu, Ciorbea, Constantinescu, Vasile, Năstase – nişte hoţi, huuuoooo! Au trecut ani buni de atunci, acum nu mă mai uit doar la TVR şi nu ascult doar Radio România Actualităţi, dar de câte ori deschid un post de ştiri, ascult aceleaşi versuri cântate pe o altă melodie. E criză, e rău, e sfârşitul lumii, suntem ultimii dintre ultimii muritori ai acestei planete, vai de mama noastră, popor blestemat, fără calităţi, asuprit, nedreptăţit, discriminat. Băsescu, Boc, Geoană, Tăriceanu, Antonescu, huoooooo! Nemulţumirea aceasta nu se întâlneşte numai în media. Ea merge la serviciu, circulă în autobuze, se plimbă pe stradă şi face cumpărături, dă bacalaureatul şi face facultate, se căsătoreşte şi face copii. Şi aşa se face că pentru român marea bulgarilor e mai albastră, aerul Alpilor mai curat, merele italiene mai dulci, băutura englezilor mai tare şi arţarul canadian mai înalt. Iar dorinţa de a părăsi ţara e atât de răspândită şi lipsa de respect faţă de propriul popor atât de mare, încât mă doare. Şi mă oboseşte în acelaşi timp. Iată, cred că această nemulţumire e marea problemă a românilor. Dacă nu ne debarasăm de ea, riscăm să ajungem într-un punct mort în care progresul nu va mai fi posibil.»
Îi spun Corinei de admiraţia pe care mi-au trezit-o chinezii dintr-o frizerie chinezească de la Roma, unde m-am tuns într-o zi, îmbiat de preţurile mici. O încăpere mică, unde lucrau vreo zece oameni. Clienţi de toate genurile şi de toate naţiile, multe italience. Dispreţ total pentru bunăcuviinţa burgheză. Era seară, pe la 8, chinezii îşi mâncau pe rând şi în grabă macaroanele, din picioare, alături de clienţii lor care se tundeau. Dar toată lumea era mulţumită. Dar totul se făcea în numele câştigului. Să te îmbogăţeşti, iată adevărata glorie, după cum zicea şi Deng Xiaoping. Iată ce ne trebuie şi nouă! Să lucrezi liniştit, să faci orice fel de sacrificii şi să ajungi la urmă stăpân pe situaţie.
Corina crede totuşi în poporul român. Vede lucrurile bune care se fac în România. Pentru că nu e sceptică, ca românii. Ha, am glumit.
Victor Druţă
