Gabriele Dallara, un avocat din la Spezia, este foarte cunoscut în anumite segmente din comunitatea românească. De exemplu între cei care erau clandestini înainte de 2007…
D-le Gabriele Dallara, când şi de ce v-aţi apropiat de comunitatea românească din Italia?
«La fel ca pentru multe evenimente ale vieţii, privată sau profesională, s-a întâmplat puţin din întâmplare, în 2004, dacă nu greşesc. România a intrat în Uniunea Europeană pe 1 ianuarie 2017. Înainte de acea dată, românii din Italia erau trataţi ca extracomunitari şi astfel, în cazul în care erau clandestini, erau mereu încarceraţi.
Eu, apărând câţiva români, am avut ideea de a cere judecătorului să fie trataţi drept comunitari, întrucât, chiar dacă din punct de vedere formal România nu era încă în Uniune, exista deja un tratat care îi prevedea intrarea. Judecătorul mi-a dat ascultare şi i-a eliberat pe românii clienţi ai mei. Imediat după am făcut aceeaşi cerere în faţa unui alt judecător şi apoi a altuia… În scurt timp am făcut să fie eliberaţi toţi românii clandestini care mi s-au adresat, făcându-i să fie consideraţi cetăţeni comunitari.
De atunci, printre mulţi apartenenţi la comunitatea dvs. mi-am făcut faima de avocat care făcea să fie eliberaţi românii şi alţii au venit la mine pentru cazuri diferite de problematicile imigraţiei, deseori şi pentru a fi trataţi ca părţi vătămate şi nu ca inculpaţi. Erau vremuri puţin de pionierat pentru ”europenizarea” românilor: am ajuns şi să reprezint un fel de manifestaţie la chestura din Massa pentru a revendica drepturile acestui statut de cetăţenie europeană pe care făcusem să o câştige mulţi români în avans faţă de atribuirea formală. De la acele prime victorii s-a deschis un filon juridic care este urmat de mulţi alţi judecători şi în special de mulţi alţi avocaţi.»
Se vorbeşte deseori în termeni negativi despre românii din Italia, consideraţi înclinaţi să comită infracţiuni. Ne întoarcem la principiile lui Lombroso? Ce credeţi, în calitate de avocat?
«Teza că românii ar fi înclinaţi să comită infracţiuni stârneşte râsul precum doctrina lui Lombroso. Procentul românilor care comit infracţiuni în realitate este minim.
Sigur, există şi delincvenţi printre românii care vin în Italia. Cum sunt printre italienii care s-au dus prin lume. Se ştie că fiecare emigraţie aduce cu sine nu numai persoane în căutarea unui loc de muncă, ci şi câteva, care din disperare sau având ocazia, sunt dispuse să facă orice lucru.
În ceea ce mă priveşte, în contactele mele cu comunitatea dvs. am întâlnit cu siguranţă multe persoane cu probleme cu justiţia, dar lucrez ca avocat, nu aş fi persoana cea mai adecvată să redacteze o asemenea statistică…
Însă în orice caz eu am contacte extrajudiciare cu comunitatea şi asociaţiile româneşti şi astfel pot spune că în marea majoritate am întâlnit români de bine. De altfel, prejudecata este rodul ignoranţei. Mi s-a întâmplat să citesc lucruri de tipul: ”nu sunt ca noi… borfaşi, pierde-vară, corupţi în suflet şi corp… s-au distins mereu ca cerşetori. Se pare că mulţi o fac din plăcerea de a cerşi… sunt în mod continuu citaţi în justiţie pentru încăierări, violenţe, tentative de omor”…
Însă ştiţi cine sunt subiecţii despre care se vorbeşte în citările pe care tocmai le-am menţionat? Nu românii, ci italienii! Sunt fraze conţinute în majoritate în ziarele americane de la începutul secolului XX, perioada principalei emigraţii italiene în SUA. Este interesant să observăm că aceleaşi acuzaţii – sau, de multe ori, simple jigniri – care astăzi deseori sunt adresate în mod nediscriminat imigranţilor români din Italia, sunt aceleaşi care erau adresate cu multe decenii în urmă italienilor care se duceau să-şi caute un loc de muncă în străinătate. Schimbând titlul unei cărţi de acum câţiva ani, s-ar putea spune: când românii eram noi.»
În ce domeniu sunteţi specializat? Vi s-a întâmplat vreodată să apăraţi un infractor român? Ce anume făcuse?
«Mă ocup atât de dreptul civil cât şi de cel penal şi am o anumită competenţă specifică în materie de malpraxis, accidente rutiere şi de muncă şi despăgubire a daunelor derivate din infracţiuni.
Sunt avocat abilitat pentru asistenţă la Curtea Supremă de Casaţie şi am un cabinet al meu cu câţiva colaboratori. Sunt apărător din oficiu şi abilitat pentru asistenţă pe cheltuiala statului şi lucrez pentru cazuri medii-importante deplasându-mă în toată Italia.
Din punct de vedere academic am fost profesor cu contract de Drept sanitar şi de Dreptul muncii la Facultatea de Medicină de la Universitatea din Genova. Am predat şi diferite alte materii, printre care dreptul procesual penal, în Şcolile de specializare pentru profesiile juridice (pentru formarea post-licenţă a viitorilor magistraţi) atât din Pisa cât şi din Genova. Sunt consultant al Colegiului IPASVI (ordinul infirmierilor) din La Spezia şi predau în cursuri de formare pentru profesioniştii din mediul sanitar.
Dacă mi s-a întâmplat vreodată să apăr un român? Să spunem că mi s-a întâmplat de câteva sute de ori… Îmi amintesc unul dintre primele mele cazuri: am fost contactat de mama unui băiat aflat la închisoare de câteva luni fiindcă, împreună cu un alt român, a încercat să fure… o baterie folosită de la o firmă de dezmembrări auto.
Complicele său, urmărit de forţele de ordine, a împins un carabinier transformând furtul în jaf prin ”violenţa” asupra persoanelor, infracţiune pentru care, potrivit legii, ar fi răspuns amândoi. Băiatul pe care trebuia să-l apăr începuse greva foamei şi ameninţa cu sinuciderea. Am reuşit să-l scot din închisoare şi i-am dat vestea prin telefon mamei deja disperată care se temea pentru viaţa fiului: momente de ţi se făcea pielea de găină…
Oricum, cum am menţionat înainte, mi se întâmplă mai des să apăr români care au suferit o daună sau o nedreptate. De exemplu, mă ocup de cazul unui nou-născut mort anul trecut după o zi de febră foarte ridicată. Tinerii părinţi români sunaseră un pediatru italian care însă numai i-a liniştit prin telefon neducându-se să-l consulte pe micuţ şi spunându-le să-i dea paracetamol. Însă pe timpul nopţii copilul a murit. Am scris denunţul şi acum procuratura a cerut arhivarea procesului împotriva medicului fără ca practic să ordone vreo anchetă. Bineînţeles am atacat această cerere de arhivare şi în scurt timp va avea loc şedinţa. Vom vedea. Eu fac tot posibilul, ca întotdeauna.
Într-un alt caz am reprezentat părinţii români ai unui copil de doi ani înecat în piscina unei ferme agroturistice la care erau oaspeţi. Piscina avea acces liber din parc şi era nepăzită. În procesul împotriva părinţilor şi împotriva avocatului care reprezintă ferma de agroturism (un preot catolic), eu am obţinut arhivarea acuzaţiei împotriva părinţilor, lăsând-o în picioare pe aceea pentru preot. Mai târziu, procuratura a cerut achitarea pentru preot însă judecătorul a acceptat teza mea şi l-a condamnat pentru omor din culpă şi la despăgubirea părinţilor români. Printre alte cazuri am şi reprezentat procesual ca parte civilă familia bietei Cristina Zamfir, fata în mod barbar ucisă şi ”crucificată” la Firenze acum doi ani (familie care a avut sprijin şi din partea asociaţiei CASCRI).»
Ce sentiment aveţi când apăraţi unul care este vinovat? Poate unul care a comis o infracţiune oribilă precum violul sau un omor?
«Dar să aperi nevinovaţii ce gust are? Sunt toţi capabili! Lăsând gluma la o parte, să ne amintim că oricum avocatul apără ”păcătosul”, nu ”păcatul”. Şi mulţi avocaţi spun că să aperi un nevinovat, ai numai de pierdut: dacă procesul merge prost, te vei simţi vinovat că ai pierdut. Dacă merge bine, vei auzi spunându-se: oricum era nevinovat… Este o provocare, dar nu foarte mare. Apărând inculpaţi pentru infracţiunile cele mai abjecte, ceva va fi întotdeauna de argumentat: ar putea fi că faptul nu l-a comis acuzatul, sau că nu l-a comis cum este acuzat, sau că a comis o anumită acţiune, însă cu o abordare psihologică diferită… Vă dau un exemplu din experienţa mea.
În urmă cu câţiva ani am colaborat la apărarea unui caz de viol asupra unei fetiţe de unsprezece ani din partea partenerului de viaţă al mamei. Spus astfel, mulţi ar justifica orice vendetă împotriva acuzatului (puţin ca în cartea ”Şi vreme e ca să ucizi” a lui Grisham) sau ar susţine că apărarea ar fi o dezgustătoare sau inutilă întârziere a meritatului linşaj.
Bine, în acel caz acuzaţia de viol consta în pipăirea fugară a părţilor intimei ale fetiţei din partea degetelor bărbatului. Însă – spun pe scurt – pe timpul procesului se descoperă că fetiţa, pe moment singură în casă cu bărbatul, speriată de prima manifestare a propriei feminităţi, a cerut acestuia să-i arunce o privire pentru a înţelege ce i s-a întâmplat. Bărbatul, văzând teama şi insistenţa fetiţei, a efectuat acea mică inspecţie pentru a o linişti pe micuţă. Asta este tot: acesta fusese violul. Însă mama la reîntoarcerea sa nu a primit bine acest lucru şi astfel a prezentat plângere (şi o cerere de despăgubire de o sută de mii de euro). După cum vedeţi, uneori un avocat foloseşte şi pentru – poate chiar mai mult – a face faţă acuzaţiilor cele mai scandaloase.»
După dvs., un străin din Italia poate încălca legile şi din lipsă de informaţii? Chiar dacă este adevărat că Ignorantia legis non excusat…
«Da, în teorie se poate întâmpla, dar în realitate foarte rar. Aproape întotdeauna cei care încalcă legea penală au percepţia că fac ceva pedepsibil. Însă oricum depinde şi de tipul de infracţiune şi de cultura de apartenenţă. În primul caz, e diferit să comiţi un furt sau o vătămare corporală faţă de o exercitare arbitrară a propriilor motivaţii sau de o insolvenţă frauduloasă, infracţiuni acestea din urmă unde uneori distincţia dintre licit şi ilicit nu este atât de clară. Cât despre cultură, să avem în vedere de exemplu vârsta consensului pentru activităţile sexuale, care în Italia de regulă este paisprezece ani. Ce să faci în faţa unor minori băieţi (şi a părinţilor lor) din comunitatea romă care se căsătoresc cu fete de aceeaşi vârstă sau poate chiar mai mică? »
Se vorbeşte deseori în Italia despre sistemul juridic român, unde ”dacă furi o găină, te bagă la puşcărie”, comparat cu cel italian, unde infractorii scapă basma curată. Dvs. ce credeţi?
«Personal nu cred mult. Aud spunându-se acest lucru de mulţi români din Italia, care deseori adaugă: ”din acest motiv mulţi infractori conaţionali de-ai noştri vin în Italia”. Poate, cine ştie, ca în toate zvonurile există o urmă de adevăr, însă cred că importantă este şi teama privind închisorile româneşti, care în medie au o faimă mai proastă decât ale noastre. Oricum, ca să spun adevărul, ştiu de cazuri în care nici România nu a dat dovada unei justiţii strălucite: gândiţi-vă la condamnarea de acum câteva luni pe care Curtea Europeană pentru Drepturile Omului i-a aplicat-o României în cazul Elena Cojocaru pentru neglijenţă în anchetele efectuate pentru moartea unei mame şi a copilului pe timpul unei naşteri.»
Sunteţi înscris şi în ordinul jurnaliştilor. Cum s-a întâmplat şi ce aţi publicat până acum?
«Întotdeauna mi-a plăcut să scriu, şi să fiu jurnalist a fost una dintre profesiile pe care le-am luat primele în considerare. Scriind articole pentru cotidiene în special pe timpul anilor de universitate (dar deja încă din liceu). Este o pasiune pe care mi-a transmis-o tatăl meu, care deşi era directorul unui oficiu poştal a lucrat ani de zile ca jurnalist part-time.
Dacă în scriere (şi nu numai) sunt un perfecţionist datorez acest lucru lui, care mă inspiră şi care m-a impulsionat să dau mereu maximul. Ca jurnalist scriu despre cronică şi sport, în special. Un exerciţiu pentru a înţelege starea de spirit a oamenilor, a elabora o argumentare şi a centra esenţialul chestiunii. În fond regula celor cinci întrebări jurnalistice este valabilă şi pentru actele juridice… Astăzi, atât cât permite timpul, scriu în mod ocazional articole pe teme juridice (chiar şi pe blogul meu: blog.studiolegaledallara.com).»
O rubrică de actualitate pe teme juridice ar fi utilă comunităţii? Ne-aţi ajuta să o realizăm? Care ar putea fi argumentele cele mai stringente de abordat?
«O rubrică pentru comunitatea românească din Italia chiar ar fi necesară, fiindcă uneori străinii din Italia au drepturi pe care nici măcar nu le cunosc. Şi adevărul este că de multe ori românii din Italia sunt exploataţi sau discriminaţi la muncă şi nu primesc tot ceea ce ar trebui să le fie plătit.
Multe femei române suferă violenţe domestice şi molestări dintr-un punct de vedere atât moral cât şi fizic şi uneori nu ştiu cui să se confeseze şi unde să găsească sfaturi. De multe ori, în caz de accidente de muncă sau rutiere, străinii renunţă la exercitarea drepturilor lor fiindcă nu le cunosc bine.
Eu aş concentra rubrica, mai mult decât pe drepturile imigraţiei, pe subiecte juridice în materie de muncă, de comerţ, de discriminare, de rele tratamente în casă, de sănătate, de despăgubire a daunelor, de poliţie, de asistenţă juridică… Totul conjugat în optica străinului comunitar din Italia.
Aş fi onorat să colaborez cu ziarul dvs. pentru gestionarea rubricii juridice. Cititorii şi-ar putea scrie întrebările pe adresa mea de mail ([email protected]) sau să le lase la secretariatul cabinetului meu prin telefon sau fax: 0187730033. Din când în când voi selecta pentru rubrică cazurile cele mai interesante pe care mi le vor semnala cititorii, încercând cu timpul să răspund tuturor.»
Sorin Cehan
[email protected]
www.studiolegaledallara.com
[email protected]
fax: 0187730033
