După ce a publicat povestea lui Sebastian Chesaru, Michele Anselmi l-a interpelat pe actorul şi regizorul Carlo Verdone cu privire la român, şi rezultatul a fost un interviu inedit, publicat tot în Secolo XIX sub titlul „Io, Romano, mi sento anche un po’ romeno„.
„Astfel de poveşti devin filme la Hollywood”
„Dar este o poveste nebunească! Voi de la „Secolo XIX” aţi făcut foarte bine să o puneţi pe prima pagină. La Hollywood ar exista deja un scenograf la muncă. Şi la Londra sau la Paris. La noi în Italia… nu ştiu. Anumite filme ne place mai mult să le vedem decât să le facem. Suntem leneşi, chiar puţin laşi. Câştigă în continuare o anumită prejudecată rasistă„. De la Cinecittà, unde filmează din primele zile de iunie „Posti in piedi in Paradiso”, Carlo Verdone comentează la telefon povestea lui Sebastian Chesaru.
„În mod absolut un subiect de cinema. Sebastian mi se pare un bărbat dinamic, îndrăzneţ, onest, care a văzut de toate la viaţa lui şi s-a dat de partea legii. Îmi place mult povestea sa”, confirmă Verdone.
Deşi este roman get-beget, se simte puţin român. Cu siguranţă este unul dintre foarte puţinii care au văzut filmul colectiv „Epoca de Aur”, ce prezintă perioada de dinaintea căderii lui Ceauşescu: îi place la nebunie. „Cunosc mulţi români. Oameni de bine, care muncesc din greu pentru 6 euro pe oră. Apoi, sigur, sunt infractorii, violenţii, huliganii. Un lucru este cert: nu se poate povesti Italia, la cinema, fără a se vorbi de imigranţi. În filmul meu am albanezi, senegalezi, egipteni, moldoveni, români, şi nu au numai apariţii mute”, mărturiseşte actorul-regizor.
Aminteşte că în filmul „Io, loro e Lara” amanta/îngrijitoare a tatălui este din Bucureşti, că în „Il mio miglior nemico” protagonista feminină este Ana Caterina Morariu. Şi moldoveancă este tânăra infirmieră „pregătită şi grijulie, plină de tact şi de educaţie”, care l-a îngrijit în ultima lună de viaţă pe tatăl său Mario, deja foarte bolnav.
„Devenim precum Londra sau Parisul, chiar dacă ştiu că acolo imigranţii o duc mai bine, integrarea este mai puternică, rodată”, admite Verdone.
Profesorul pe şantier
Povestea fostului legionar care prinde hoţi, Sebastian, îi reaminteşte de povestea unui alt român, Adrian. „Acum doi ani a trebuit să refac streşinile casei. Pe macara, într-o dimineaţă, văd un domn în jur de şaizeci de ani. Avea un aer nobil. Am devenit amici. La final am aflat că predase Istoria Religiilor la Universitatea din Bucureşti. A fost de ajuns să i-l nominalizez pe Mircea Eliade şi faţa i s-a luminat. Îl cunoştea şi pe Ernesto De Martino şi pe profesorul meu Tullio Tentori. Legat de Eliade am dat trei examene, probabil e cel mai mare antropolog al lumii. Adrian îmi vorbea despre el în cunoştinţă de cauză şi stăpân pe limbă. Doar că pentru a trăi refăcea acoperişuri. Ohh!”.
Prejudecăţi
Cu toate acestea, în privinţa românilor din Italia rezistă multe idei preconcepute, unele chiar justificate. „În general, însă, simt un climat diferit, mai puţin suspect. Un amic de-al meu profesor se încrede doar într-un cuplu de români pentru gestionarea unei vile. Băile mi le-au refăcut instalatori români, şi ar trebui să vedeţi ce muncă de precizie”.
De acord, dar nu sunt toţi la fel. Cine nu-şi aminteşte, ca să rămânem la Roma, destinul atroce al Giovannei Reggiani, în noiembrie 2007 jefuită, violată, abandonată într-un şanţ de un tânăr român? „Dacă ne punem să facem socotelile privind ceea ce facem noi italienii în materie de cronică neagră cred că am câştiga cu 8 la 2. Uite de ce lucruri suntem capabili! Îmi pare rău să o spun, dar aşa este. Eu aş pune capăt rasismului ăstuia: putregai este peste tot„.
Luminile pentru scena de filmat sunt pregătite. Verdone trebuie să încheie convorbirea, îl cheamă. Dar înainte de asta vrea să spună un lucru. „Se ştia că vor sosi, şi în număr mare. Sunt persoane care vin din regimuri cutremurătoare. Ani de zile au fost ţinuţi în cuşti, bătuţi, odată scăpaţi s-au transformat în câini mârâitori. Muşcă, ucid. Nicio justificare, să ne înţelegem. Dar repet: trebuie să distingem. Am cunoscut români şi albanezi cărora le-aş împrumuta casa mea. Apoi, de acord, nu sunt toţi ca Adrian al meu sau ca Sebastian al tău. Mulţi alţii produc teamă”.
Şi odată cu teama vine neîncrederea, dorinţa de a te înarma, de a te apăra. „Înţeleg. Încearcă să iei maşina, seara, şi să te plimbi pe la periferii. Casele sunt protejate de gratii cu fiare groase de la primul până la ultimul etaj. Romanii trăiesc ca nişte „segregaţi”, ei sunt adevăraţii încarceraţi. Chiar şi şedinţele de bloc s-au transformat în mici războaie domestice”.
(sursa: Secolo XIX)
