Elena Andrei Epure, 62 de ani, dintr-un sat din judeţul Botoşani, a venit în Italia în urmă cu 7 ani. Lucrează ca „badante” la Altavilla Milicia, provincia Palermo, şi este pasionată de poezie. Cum găseşte puţin timp liber, aşterne pe hârtie gânduri în versuri. Poeziile străinătăţii amare. A scris până acum 180 de poezii şi visul ei cel mai mare este să le vadă publicate.
În casă la străin mă culc, La masă cu străin mănânc. Iar dimineaţa când mă trezesc, Tot cu străin mă chinuiesc. (poezia „Îmi plâng de milă„, 2011)
„Am venit în Italia în august 2004. După moartea soţului meu am rămas cu datorii. Am găsit o soluţie să scap de datorii: am vândut animalele pe care le aveam şi nu erau puţine şi am ajuns la zero. Dar cum se putea merge înainte nu mă îndruma nimeni. Am hotărît de una singură, m-am înarmat cu tot curajul cel aveam şi am apucat pe drumuri străine, la 55 de ani.”
Acum lucreză la Altavilla Milicia, provincia Palermo. A vizitat mai multe regiuni ale Italiei şi are în plan să vadă Taormina. Marea Neagră nu a văzut-o niciodată, nu avea posibilităţi de vacanţă în ţară. Visul ei este să mai lucreze câţiva ani, să mai adune câţiva bani şi să se întoarcă acasă pentru a-şi deschide un bar împreună cu fiul ei. Speră că se va descurca astfel, având şi o mică grădină cu de toate şi câteva animale. Dar visul cel mai frumos ar fi să-i fie publicate cele 180 de poezii într-un volum.
„Mă înspiră în poezie tot ce mă înconjoară, oamenii, lucrurile, natura, vietăţile… Poezia mă pasionează din tinereţe. Fiind casătorită într-un sat străin, aveam mereu dorul de casă, de părinţi, de fraţii mei, de locurile copilăriei, şi am început să scriu versuri şi cântece. Aveam caiete pline de aceste cântece. Lucram ca şef de echipă la CAP. Nu aveam pregătire şcolară înaltă, în schimb devoram toate carţile ce-mi cădeau în mână. De multe ori mă ascundeam să nu mă vadă cineva, pentru că era o ruşine să citeşti şi să scrii poezii. Poeţii mei preferaţi sunt Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Minulescu şi în general tot ce este poezie bună, literatură şi istorie.”
Cum vă descrieţi, doamna Elena?
„Am doi copii fantastici. Un baiat şi o fată, amândoi sunt casătoriţi, au copii, fiecare la casa lor. Eu sunt văduvă şi încerc să mă descurc cât pot de bine. Am şi trei nepoţi minunaţi, două fete şi un băiat. Fetele acum sunt studente, Andreea este în anul doi la facultate, Andrada este în clasa a X-a la liceu şi băiatul este mic, are abia trei ani. Sunt foarte mândră de toţi şi de copii şi de nepoţi. Trăiesc prin ei şi pentru ei şi fericirea lor este şi a mea. Aceasta este familia mea, împreună ne bucurăm şi împreună plângem. Că nu există bucurie fără supărare, toate sunt omeneşti.”
Când aţi venit în Italia şi cum au fost anii petrecuţi aici?
„În Italia am venit din anul 2004, acum şapte ani, când am pornit de acasă mi se părea că va fi uşoară limba italiană şi nu va fi o mare problemă. În schimb nu a fost aşa. Când m-am trezit într-o casă singură cu o doamnă de 90 de ani care vorbea mai mult siciliana, nu înţelegeam nici un cuvânt, nu aveam nici un român pe aproape să-mi explice; aveam câteva propoziţii într-un caiet dar prea mult nu mă ajutau.
Mi-a adus familia la care lucram un dicţionar adevărat şi m-am pus pe treabă. În 8 luni deja mă descurcam bine. Am schimbat locul de muncă, aveam în casă persoane inteligente, doi actori minunaţi care m-au încurajat să-mi dau drumul la limbă, că înţelegeam aproape tot, dar mi-era ruşine să nu greşesc şi vorbeam putin.
Timp de trei luni am avut în casa unde lucram o doamnă în vârstă care venea de la Bergamo, vorbea foarte bine italiana, nu spunea nici un cuvânt în dialect. Acest lucru m-a ajutat foarte mult.”
„Sunt familii care ne văd ca pe nişte sfinţi trimişi de Dumnezeu.”
Cum este munca?
„N-aş putea spune că-i rau dar nici că-i foarte bine, diferă de la o familie la alta. Sunt familii care ne văd ca pe nişte sfinţi trimişi de Dumnezeu, ne respectă pentru ceea ce facem. Mai ales că suntem la lucru universali, unde este nevoie noi nu dăm înapoi, punem mâna şi muncim. Dar cel mai păcat este atunci când eşti tratat ca un sclav şi înca, din păcate, sunt foarte mulţi fără scrupule. Nu vor să înţeleagă că odată plecaţi de acasă am sacrificat totul, deja suntem rupţi în două, o parte din noi este acasă, iar cealaltă este aici, sclavul banului. Că asta suntem: sclavii banilor. Aici muncim şi avem satisfacţia câştigului, pentru binele celor de acasă.”
Vă place Italia?
„Italia este frumoasă, dar nu e ţara mea. Am vizitat locuri frumoase, în această privinţă am fost norocoasă, am vizitat Florenţa şi o parte din Toscana, chiar am lucrat acolo o lună jumătate, dar din vina timpului ploios am coborît din nou în Sicilia. Am vizitat insula Capri, Napoli, Agrigento, Catania, Trapani şi în general aproape toată Sicilia.”
Ce vă place în Sicilia?
„N-aş putea spune că-mi place ceva anume, m-am obişnuit, mă descurc şi aştept momentul potrivit să mă întorc în România pentru totdeauna. Dar cum în ţară lucrurile nu merg după bunul meu plac o să mai pierd un timp prin Italia. Cu o amărâtă de pensie de 350 lei cum se poate supravieţui? Îmi poate spune cineva? Îmi place să muncesc, la vârsta mea mă simt cu zece ani mai puţin şi înca nu vreau să mă predau. Îmi place să călătoresc, mai am de văzut şi alte locuri şi după se va vedea ce va mai fi.”
Cum aţi descrie viaţa unei românce în Italia?
„Aici este puţin mai complicat, foarte puţine femei duc o viaţă liniştită şi fără griji. După stresul acumulat în timpul lucrului că nu este aşa de simplu, mai ales care lucrează ca „badante” mai au şi grija familiei de acasă. Deci au o dublă viaţă, aici cu cine ştie ce persoane bolnave şi în acelaşi timp să-şi controleze copii din România, dacă au învăţat lecţiile, dacă s-au prezentat la şcoală sau dacă nu sunt bolnavi. Ele duc o viaţă cu multă responsabilitate şi fac foarte mari sacrificii să-şi ţină familiile de acasă. Dar ce păcat că nu ştie toata lumea să aprecieze acest lucru.”
Ce planuri de viitor aveţi?
„Aş vrea, dacă cineva m-ar putea ajuta, să-mi tipăresc o carte cu toate poeziile scrise. Şi cine ştie, aş avea curaj să scriu o carte cu întâmplări din viaţă, dacă timpul îmi va permite.”
Crina Suceveanu
Poezii, de Elena Epure
Destinul
Când omul e la ananghie, Lasă tot şi pleacă într-o furie Să-şi caute norocul, că poate-şi are rost, Să calce pe pământuri pe unde n-a mai fost. Stă, ani în şir, pierdut printre străini, Cu dor de casă şi cei dragi, Dor de pământ şi de păduri cu pini, De codrii cu stejari şi fagi. Până într-o zi, când îşi dă bine seama, Că nicăieri, nu are o casă. Plânge, şi-l cuprinde teama, C-a câştigat doar boala şi inima amară. De prea mulţi ani îşi caută destinul, Că poate într-o zi va fi bogat. Dar niciodată nu-l va iubi străinul, Mereu va fi sărac şi supărat.(13 aprilie 2009)
Glasul inimii
Dacă priveşti în ochii mei, Şi nu vezi plăcere, Şi dacă stai mult mai atent, Vezi lacrimi şi durere. Şi dacă îmi vei asculta, Sufletul şi inima, Vei auzi, uşor, Cum pică lacrima. Şi dacă inima n-ar plânge, Şi nici n-ar suspina, Din ochii mei, albaştri, N-ar curge, lacrima. Dar inima suspină Şi mă doare, Din ochii mei curg Lacrimi triste şi amare.(21 ianuarie 2009)
Refugiu
De toate de-aş avea, Şi bine de-aş trăi, Viata mea de acasă Mereu îmi va lipsi. Eu îţi spun drept Copile, tu să ştii, Refugiul meu a fost În scris de poezii. Chiar dacă alţii au râs, De poezia mea, Eu de durere am plâns, Şi mâna mea scria. Lacrimile-mi curg, Peste o hârtie, Ziua este în amurg, Şi mâna mea tot scrie. Şi scriu, până târziu, În noaptea întunecoasă, Am uitat, sau nu mai ştiu Că viaţa este frumoasă.(2 decembrie 2010)
Îmi plâng de milă
În lumea asta am văzut, Atâta frumuseţe! Dar ce folos? că-n jurul meu Simţeam numai tristeţe. În casă la străin mă culc, La masă cu străin mănânc. Iar dimineaţa când mă trezesc, Tot cu străin mă chinuiesc. În viaţa mea nu am crezut, C-o să ajung aşa departe, Şi acum, îmi plâng de mila mea, Din zori şi până-n noapte.(3 august 2011)
Cuvinte
Aş vrea să ştiu În vorbe mari să scriu. Dar ce păcat, Pe la şcoli înalte n-am umblat. Să învăţ cuvinte, Ce multe înţelesuri au, Şi-o poezie bună s-o redau. Şi scriu o poezie cu cuvinte Din viaţa mea, ce-mi vine-n minte, Din traiul şi greutatea ei, Eu scriu, cuvinte pentru ai mei. De dorul şi de-a mea iubire, De totul, ce-mi aduce amintire. Şi de această mare depărtare, Ce-n suflet îmi aduce întristare. Sufăr şi inima, mi se topeşte, De depărtarea ce mă chinuieşte. Vreau anii înapoi să-i dau, Aproape, lângă ai mei să stau, Dar viaţa merge înainte, Cu tristeţe şi fără de cuvinte. Cuvintele ce le rosteşti, Cu grijă, să nu păcătuieşti. Trece o zi şi mai trec două, Şi altele…, nouăzeci şi nouă, Şi tot aşa te chinuieşti, Timpul, nu poţi să-l opreşti. Nu am rostit, cuvinte fără rost, Spun adevăr, din tot ce-a fost, Şi dacă cineva cuvinte va citi, Cu grijă îşi va aminti, Că scrise au fost, cu drag şi suflet, Din inimă şi al ei plânset.(5 aprilie 2010)
Plai românesc
Ţară frumoasă şi minunată, Şi cu hotar, de Dunăre scăldată, Cotropită-i fost, de ani şi ani, Să-ţi fure aurul, ai tăi duşmani. De veacuri, în bucăţi ai fost făcută, De domnitorul Cuza vodă ai fost unită, Si am trăit şi noi urmaşi, De-ai noştri, vechi înaintaşi. O istorie ce mulţi n-o uită, Că face parte din viaţa lor trecută, Române, tu nu poţi uita, Cât de frumoasă-i ţara ta. Plaiuri, cântate-n poezii, De Eminescu şi Alecsandri, Şi am trăit, o viaţa întreagă, Încântaţi, de povestirile lui Creangă. Oriunde-ai fi şi te-ai afla Nu poţi să uiţi, de ţara ta. Cuvântul ,,DOR” atât de sfânt, Nicăieri în lume, nu l-am auzit. Locul, unde m-am născut, Era cândva bogat, acum a sărăcit. Nu ştim să explicăm, din vina cui, Acum suntem străini, ai nimănui.(13 aprilie 2010)
Citeşte şi
Cecilia din Perugia: Poezia, contra greutăţilor vieţii
Rodica Bărbulescu, din Latina: “Pâinea cât a fi de crudă, tot m-ai bine lângă rude”
Garoflid, poetul gropar din Jesi
„Badante” din Torino, la al doilea volum de poezii
