Supraviețuitorul răzvrătit a reușit să rămână creștin. Confesiunea șocantă a unui tânăr român abuzat în inima Bisericii Catolice. Pe A. îl cunosc din lumea asociațiilor de voluntariat, Ong-uri, cu mult înaintea aderării țării noastre la UE. A terminat o facultate în Italia, cu o medie mare, lucrează de mai mulți ani în asistență socială și doar numele românesc îi trădează originea. A ajutat de-a lungul anilor sute de familii aflate în situații dificile, cu multă înțelegere. Alegerea venirii în occident i-a adus în cale situații neplăcute și tulburătoare. Secrete greu de mărturisit public, suferințe, presiuni, abuzuri în cel mai neașteptat loc- Biserica Catolică.
Mi le-a mărturisit rapid și sincer, pentru a fi consemnate nu din răzbunare ci pentru că durerea nu o mai poate ține ascunsă. Pentru a-i proteja identitatea lui, a persoanelor amintite și pentru ordinele religioase am ales nume de fantezie. A. răspunde repede la întrebări, ca un fluviu; uneori are momente de tăcere fiindcă retrăiește trecutul: 20 de dolari în buzunar-cadou de la mama pentru drum, puține cuvinte știute în limba italiană, un prădător sexual îmbrăcat în sutană, un oraș sărac în care nu cunoștea pe nimeni și un viitor incert; Biserica Catolica îi dădea un acoperiș, o masă, îl îmbraca și îl purta la școală. Cei care au participat inocent la “Piața vocațiilor” pentru a ieși în occident legal nu aveau bani nici pentru întoarcere; acum este alt iarmaroc și alte vieți. Vă avertizez, textul e lung, dar merită și trebuie citit până la capăt. Și recitit apoi, pentru a-i înțelege fiecare nuanță și fiecare idee nespusă dintre rânduri.
Crina Suceveanu
Confesiunea unui tânăr român abuzat în inima Bisericii Catolice
De 30 de ani locuiți în Italia; ce amintiri aveți despre țara mamă?
«M-am născut și am trăit primii optsprezece ani în România. Primii doisprezece în plin regim comunist, ceilalți șase într-un fel de haos, după revoluția din 1989. Ceea ce îmi amintesc cel mai puternic din acei ani nu este mizeria materială, ci starea suspendată: senzația de a trăi într-un timp gol, fără direcție, fără viitor. Familia mea era catolică într-o țară majoritar ortodoxă și oficial atee. O minoritate în cadrul unei alte minorități. Religia, cea catolică, era ceva ce țineam strâns pe noi ca pe un pulover prea strâmt și prea prețios pentru a fi abandonat.
Era identitate și refugiu. La paisprezece ani am luat o decizie care atunci mi se părea un act de curaj, iar azi o recunosc ca fiind nevoia disperată de a da un sens confuziei: m-am înscris la un liceu catolic la 200 de kilometri de casă. Călătoria către acea școală a fost prima mea desprindere, prima mea “fugă”. Liceul era un internat cu reguli stricte, aproape militare. Fiecare oră din zi era planificată: studiu, rugăciune, meditație, vizita rudelor programată și rară. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării. M-am adaptat, așa cum fac mulți adolescenți: observam, învățam să mă comport, ascultam. Dar în mine creștea o neliniște care nu găsea cuvinte.
Înțelegeam că acela nu era destinul meu: nu voiam să devin preot. După trei ani m-am întors acasă pentru a susține bacalaureatul. Între timp țara se schimbase, dar nu în bine. Euforia post-revoluționară durase puțin. Tinerii – noi – ne simțeam orfani. Părinții, adesea debusolați, nu mai știau ce să ne sfătuiască. Profesorii erau confuzi. Statul era absent. Viitorul părea să fie “în altă parte”. “În altă parte” însemna Occident. Acolo unde salariile erau de o sută de ori mai mari, chiar și pentru cei care spălau vase sau lucrau ca zilieri. După bacalaureat, ca mulți alții, am decis și eu să plec. Dar nu aveam nici rude, nici contacte, doar câteva legături rămase din liceul catolic și o idee vagă despre cum funcționa lumea din afară.
În acel gol a intervenit Biserica Catolică occidentală
În acel gol a intervenit Biserica Catolică occidentală. Unele ordine religioase, aflate în criză de vocații au găsit în România post-comunistă un teren fertil. Măicuțele s-au instalat mai ales în zonele rurale. Ofereau proiecte, găzduire, perspective. În schimb, găseau tineri dispuși la orice: unii sincer atrași, cu vocație, alții înfometați de speranță, alții pur și simplu dornici să plece, convinși că odată ajunși în Occident vor reuși “să se descurce”. Îmi amintesc acea dinamică ca pe o piață. O “piață” spirituală, desigur, dar cu regulile ei: cerere și ofertă, selecție, recrutare. Pentru cine, ca mine- aparținea unei minorități catolice, accesul era chiar facilitat.
Credința noastră care ani de zile fusese un obstacol, devenea acum un pașaport. Și astfel am plecat. Nu din credință, nu din vocație, ci din foame. Foame de viață, de posibilități, de demnitate. Nu reneg acea alegere, dar astăzi o privesc cu alți ochi. Nu toți au reușit. Unii s-au pierdut. Alții au găsit un drum pe care nu l-au căutat niciodată. Eu încă sunt pe drum. Dar știu că totul a început la 200 de kilometri de casă, într-un internat unde am învățat tăcerea, ascultarea și nostalgia. Știu că povestea mea e făcută din rupturi, plecări și întoarceri, promisiuni încălcate și speranțe încăpățânate.
Mulți tineri au fost selectați în “piața” vocațiilor?
«Eram o mică armată de foști ministranți(ajutor de preot în ritualul catolic) tineri, în mare parte educați în austerele licee catolice, fiecare crescut în disciplină și speranță. Speranța unui viitor mai bun, da, dar și a unui destin marcat în numele Domnului. Participam la fiecare reculegere spirituală organizată de congregațiile religioase venite din Occident ca și cum ar fi fost un pelerinaj spre sfințenie. Unii chiar credeau cu adevărat. Alții voiau doar să fugă.
Apoi, ca în orice piață care se respectă – iar aceasta era o adevărată piață a vocațiilor – începea selecția candidaților de „asociat” ordinelor religioase. Și astfel, din reculegere în reculegere, grupul nostru se subția.Fiecare nouă întâlnire era și un buletin de actualizare:„Ai auzit? M. a fost luat de Don Giovanni!” „S. a plecat cu Don Giuseppe.” „I. e în Austria cu ordinul Sfântului B., iar T.… ei bine, T. e norocosul: în Germania cu ordinul D. din S.!” Urma povestea miracolelor materiale: cardul de credit al episcopului, mașina nouă, banii care soseau în fiecare lună acasă, casa în construcție pentru mamă, tatăl angajat pe undeva prin vreo parohie occidentală. „Știi, acela acum e șoferul cardinalului!”
„Altul lucrează cu Caritas și mănâncă în restaurante unde noi n-am călcat niciodată…”Pentru noi, cei care ne situasem în „zona de mijloc” – studiu da, dar fără vocație spre preoție – lucrurile începeau să se complice. Ne întrebam: „Și dacă e totul o păcăleală?”„Ne cer sinceritate, dar de fapt caută doar pe cei care intră în seminar?” „Noi, cei care vrem să rămânem laici și să-L slujim pe Dumnezeu în viața de zi cu zi, nu folosim nimănui?”Atunci unii au început să se prindă: să se declare aspiranți la preoție, să obțină pașaportul pentru Occident și apoi, odată ajunși acolo, să-și caute drumul propriu.Și de fiecare dată când aveam acest gând, ne confesam în tăcere: „Iartă-ne, Doamne, pentru acest păcat de strategie”.
Apoi a venit vara. Și odată cu vara, cotitura. În satul meu s-a prezentat un preot italian. Vorbea cu pasiune, cu libertate, cu o lumină pe care nu o văzuserăm niciodată pe chipurile clericale care ne trecuseră prin față până atunci. A spus un lucru simplu, dar care pentru noi a fost revoluționar. „Biserica are nevoie de vocații laice. Are nevoie de medici, profesori, asistenți sociali, juriști, tehnicieni, artiști. Profesioniști care să-și pună competențele în slujba Evangheliei, nu doar de preoți.” Ni s-a părut un miracol: să putem pleca în Occident fără înșelătorii, cu demnitate, fideli propriei conștiințe.
A fost un entuziasm pur. Unii visau să devină medici, alții infirmieri, alții voiau să predea religie, unii se imaginau avocați sau lucrători sociali. Rămăseserăm douăzeci, dar douăzeci de tineri convinși și capabili să facă o revoluție.O revoluție tăcută, concretă, făcută din prezență și serviciu. Visam orașul italian P. ca pe Ierusalimul nostru, punctul de la care ar fi renăscut o nouă idee de Biserică. O Biserică unde nu trebuia să te deghizezi în ceea ce nu erai pentru a fi primit. Unde foamea de viitor și credința sinceră puteau coexista fără a fi nevoie să sacrifici una pentru cealaltă.
Și poate da, să visăm astfel – cu idealuri atât de înalte, în pace cu Dumnezeu și cu noi înșine – a fost primul adevărat miracol al tinereții noastre. După săptămâni de întâlniri, reflecții și visuri rostite cu voce tare, ne-am luat rămas-bun de la preotul italian cu o certitudine în inimă: el ducea cu sine, la P., entuziasmul nostru. Avea să prezinte cardinalului ideea noastră despre o Biserică nouă, formată din vocații laice și vieți puse în slujba altora, nu neapărat îmbrăcate în sutană. Cu sprijinul surorilor ordinului M. – care găzduiseră întâlnirile din România și se pregăteau să ne primească și în Italia – chiar credeam că am pus bazele unei revoluții copernicane. Între timp însă, trebuia să trăim. Fiecare dintre noi căuta munci temporare, experiențe, proiecte care să ne țină pe linia de plutire până la chemarea promisă.
Eu am plecat la București. Caritas-ul austriac inițiase un proiect extraordinar pentru „aurolaci” – copiii străzii care trăiau – la propriu – în gurile de canal ale Capitalei. Acolo, sub pământ, adăpostiți de ger, împărțeau canalele cu șobolanii și drogurile cu deznădăjduiții. Metoda era simplă dar puternică: „joacă, mâncare și grijă în schimbul aurolacului”. O formă de troc menită să-i dezintoxice pe cei mici și să-i convingă să iasă din iad. Așa s-a născut un sat la Ploiești, doar pentru ei, unde se recreau familii, se învăța, se trăia din nou. Pentru mine a fost o revoluție. Să văd acei copii râzând, curați, liberi, după ce îi văzusem târându-se prin canale, m-a schimbat pentru totdeauna.
Mă gândeam des: poate că și mica mea contribuție a schimbat ceva. Copiii din familia mea aveau de la 3 ani – M. – până la 12 – C. Era o responsabilitate imensă și o bucurie. Și apoi, organizarea nemților! De invidiat. Punctuali, eficienți, preciși. Mi-a venit dorința de a înțelege cum aș putea merge în Austria să studiez cu ei. Dar curând am înțeles că erau interesați mai ales de preoți. Și mai era problema limbii: da, mă descurcam cumva cu germana, dar cât timp și câți bani ar fi fost necesari ca să o stăpânesc la nivel academic? Mi-am spus: „Eu sunt printre puținii care au găsit o cale de a studia ca laic… și duc cu mine ideea experienței austriece pe care s-o aplic în Italia.”
Ce frumos e să fii tânăr și naiv. Din când în când mă întorceam din București și întâlneam câte unul dintre cei douăzeci ai noștri. Făceam un fel de bilanț. Știrile circulau ca într-un buletin clandestin: „Îl mai ții minte pe M.? Până la urmă a fugit din mănăstire… se pare că era hărțuit și n-a vrut să accepte.” „Ei, mereu există mere stricate…” Nimic nu ne putea știrbi entuziasmul. Puseserăm inima în mișcare. Între timp, alte congregații continuau „piețele lor spirituale”. Dar noi eram deja „cumpărați”, cum spuneam în glumă, deci nu ne mai interesau. Și-apoi, hai să fim sinceri: nu te poți sfinți de două ori în viață. Totuși, câteva numere de telefon le-am păstrat, nu se știe niciodată. Iar în momentele de îndoială, mergeam să le vizităm pe surorile din B. țineau vie flacăra, ne hrăneau credința, așteptarea. Și timpul trecea.
Preotul italian nu mai dădea semne la fel de des.La București, lucrurile păreau să meargă de minune. Din satul pentru copii, fusesem chemat să lucrez în capitală, într-un centru mai mare, mai structurat. Câștigam 40 de dolari pe lună – dublul unui salariu mediu în România – dar nu banii mă interesau cu adevărat. Eu voiam să studiez. Să înțeleg, să mă formez, să învăț cum se face asistență socială într-un mod serios, profesionist. Abordarea nemților începea să mi se potrivească, dar voința mea rămânea clară: nu era suficient să faci bine, voiam să înțeleg de ce. Apoi, într-o zi, a venit dușul rece. Într-un oraș italian, organizații criminale omorâseră un preot.
Și odată cu el, într-o clipă, se năruise și visul nostru. Nu mai putea continua proiectul revoluționar. Nu mai era timp de visat, vestea ne-a zdrobit. A fost ca și cum o catedrală întreagă ni s-ar fi prăbușit în suflet. Visul unei Biserici noi, moderne, laice… se risipise în sânge. Ne-am regăsit din nou în aceeași veche teamă: că nu există un viitor pentru noi. Că și timpul nostru era destinat să se oprească în acea depresie colectivă care era România anilor ’90. Am luat din nou, unul câte unul, acele numere de telefon pe care le ignoraserăm cu doar câteva săptămâni înainte. Așa a apărut C., din nordul Italiei, care avusese două oferte și o alesese pe prima.
Mi-a transmis informația despre cealaltă: „Du-te în orașul cutare, sunt surorile ordinului B. Oferă o experiență vocațională de șase luni, nu e seminar, nu e studiu. E ceva la mijloc.” O propunere „hibridă”. Nu era ceea ce visam, dar era Occident. M-am prezentat, am zis că am încercat să studiez în Occident fără succes. Am adăugat – cu voce tremurândă – că aveam în mine un dubiu legat de vocație, încă nerezolvat. Am mințit. Pentru că nu voiam să devin preot. Voiam să-L slujesc pe Dumnezeu, da. Dar ca tată de familie, nu ca om al Bisericii. Frica de a fi pierdut trenul cel bun, în timp ce așteptam acea promisiune mesianică din orăselul italian, era prea mare. Nici măcar nu am întrebat unde se afla ordinul. Nu conta. Era Occident, și cu siguranță era mai bine decât România acelor ani; m-au primit. Destinația mea era Italia și îmi doream să studiez.
Aveați nevoie de o viză pentru studii?
«Pentru a pleca era nevoie de viză. Iar pentru a obține o viză de studii – nu religioasă – era și mai greu. Era nevoie de o recomandare. O garanție scrisă din partea unei figuri autoritare care să ateste seriozitatea mea, valoarea mea. M-am gândit imediat la episcop. Mă cunoștea bine. Petrecusem trei ani în colegiul catolic pe care îl conducea. În fiecare zi, timp de trei ani, ne rugasem în aceeași capelă. Nu avea cum să mă refuze. M-am prezentat la episcopie. Am încercat să fiu primit. Dar am fost oprit de secretar: „Excelența Sa nu poate primi chiar pe toată lumea!” I-am explicat situația. I-am spus că aveam nevoie de o simplă scrisoare de recomandare pentru un parcurs vocațional de șase luni în Italia.
Pune niște bani într-un plic. Spune-i că vrei să se țină niște liturghii gregoriene pentru bunica ta decedată. Fă-l să ajungă la secretar
El mi-a răspuns, serios: „Înțelegi… este o chestiune delicată. Dacă tu ai merge în Italia și ai face ceva rău, episcopul și-ar pierde credibilitatea.” Am încercat să-i explic că nu sunt un infractor, că niciodată nu am dat semne de dezechilibru sau pericol. Că plec să fac o experiență spirituală, nu să fac rău. În cele din urmă, mi-a promis o programare pentru sfârșitul săptămânii. M-am întors acasă dezamăgit. I-am povestit totul preotului X care mă ajuta cu documentele. M-a privit în tăcere, apoi – cu aerul celui care a văzut lumea – mi-a spus: „Pune niște bani într-un plic. Spune-i că vrei să se țină niște liturghii gregoriene pentru bunica ta decedată. Fă-l să ajungă la secretar.”
Lucram cu Caritasul austriac de zece luni. Am pus deoparte 400 de mărci. I-am băgat într-un plic. Am așteptat sărbătoarea de la A., unde știam că va fi prezent episcopul – între celebrări și vodcă, pe care o iubea nespus. M-am prezentat, secretarul m-a recunoscut, mi-a cerut să aștept. Când mi-a spus, cu o față posomorâtă, că „nu se poate face nimic”, am cerut să mă spovedesc; trebuia să accepte. În confesionalul improvizat în aer liber, am scos plicul. „Știți… bunica mea a murit de ceva vreme. Familia mea ar dori să se țină niște liturghii gregoriene pentru sufletul ei…”
Secretarul a zâmbit curios. A deschis plicul. Banii au căzut pe jos, în fața celor care erau în biserică. I-a adunat calm, i-a numărat. Apoi, mai liniștit, a spus: „Cu banii aceștia vom putea ajuta multă lume. Vino luni, la episcopie. Vom vedea cum te putem ajuta. Se vede că nu ești un infractor.”Luni m-am prezentat, am fost primit într-o atmosferă surprinzător de părintească, episcopul și-a adus aminte de mine. A scris o scrisoare scurtă, seacă, dar suficientă. Spunea că mă cunoaște, că sunt de încredere, că nu sunt un infractor. Zece zile mai târziu, ambasada Italiei mi-a acordat viza. Și puțin după aceea, eram într-un zbor Alitalia, îndreptându-mă în sfârșit spre acea Țară Promisă care era Occidentul.Plătisem scump fiecare pas, dar, bucată cu bucată, mă apropiam de ținta mea: să studiez, să înțeleg, să-mi construiesc un viitor demn, adevărat, uman.
Ce așteptări aveați? Au corespuns realității?
«În zilele dinaintea plecării, căutam vești de la ceilalți „plecați mai devreme”.
Vești scurte, șoptite, jumătăți de fraze și prea multe, mult prea multe tăceri. Dar nu am dat atenție acelor semnale. Eram prea concentrat să găsesc câteva lucruri decente de pus într-o valiză veche, primită de la cineva care, făcând „saltul calitativ”, nu mai avea nevoie de ea. Am urcat în avion cu inima plină. Îmi spuneam: odată ajuns acolo, ceva voi găsi. Și într-un fel sau altul, îmi voi realiza visul de a studia. Am ajuns la Roma. Pe drumul de la Fiumicino spre reședința surorilor, am văzut cel mai frumos apus din viața mea. Soarele era mare, roșu și portocaliu, cu palmierii încadrați perfect. Părea un film. Părea că visele chiar sunt pe cale să înceapă.
Surorile m-au primit cu cordialitate. Mi-au spus: „Vei rămâne cu noi câteva zile, ca să înveți un minim de italiană. Apoi va veni un preot care te va însoți în sudul Italiei.”
Numele locului nu-mi suna străin. Aveam impresia că l-am mai auzit undeva. Dar entuziasmul era prea puternic ca să mă îngrijorez. După o săptămână a sosit părintele F. Tânăr, mereu în sutană, dar cu o ținută rigidă, un tradiționalist de modă veche. M-a salutat sec: „Mâine plecăm spre R. Acolo vei trăi experiența ta vocațională.” Am acceptat totul. Nu mă deranja că erau multe ore de tren. Dimpotrivă, mi se părea firesc. Ordinul se numea M. a Săracilor, până la urmă. Iar economia făcea parte din misiune. Am urcat în tren, noaptea, fără cușetă, doar scaune, dar entuziasmul meu era mare ca să observ disconfortul. Părintele F. s-a așezat lângă mine. A spus:„Va fi o călătorie lungă. Mai bine să te odihnești. După miezul nopții, pe la unu și jumătate, l-am simțit mișcându-se. I-am văzut mâinile foindu-se sub o pătură. M-am gândit: „Probabil își face rozariul… ” Gestul, până la urmă, îmi era familiar. Mâinile care alunecă pe boabele mătănii. Dar apoi, acele mâini au căutat picioarele mele.Și de acolo au coborât. Până au ajuns la sexul meu.Am sărit în picioare, de parcă m-ar fi mușcat un șarpe. I-am strâns mâna cu forță, plin de furie, de neîncredere, de greață. Lumea mi s-a prăbușit în cap.
Dar apoi, acele mâini au căutat picioarele mele.Și de acolo au coborât. Până au ajuns la sexul meu.Am sărit în picioare, de parcă m-ar fi mușcat un șarpe.
Într-o clipă, toate acele tăceri, acele priviri în pământ, acele fraze nespuse ale celor „plecați mai devreme” au devenit clare. M-am gândit la un coșmar. Dar eu nu mai visam de mult. M-am simțit pierdut. Eram într-o țară străină. Vorbeam cu greu câteva cuvinte în italiană. Aveam 20 de dolari în buzunar – cadoul mamei pentru drum. Iar lângă mine era un prădător sexual în sutană.
Am maturizat douăzeci de ani în câteva secunde. Călătoria până la R a fost un coșmar. Trenul înainta, dar sufletul meu se retrăgea, sfâșiat. Ajunși în gară, am coborât. Am traversat cartierele din apropiere. Sărăcia pe care am văzut-o nu era atât de diferită de cea românească. Case dărăpănate, copii pe stradă, bătrâne pe la porți. Visul meu se izbea de realitate. Nu era Occident, era o nouă frontieră a durerii. Mi-am spus: sunt terminat. Sau, și mai rău, mai mulți voiau să mă termine – și de data asta nu era o metaforă.»
Noua frontieră a durerii era în occident și posibilitatea de a vă reîntoarce în România depindea de cei care v-au adus; cum ați procedat?
«Am ajuns la sediul Ordinului B.la R. M-a întâmpinat preotul pe care îl cunoscusem în România, cel care-mi dăduse sfatul despre cum să obțin viza. I-am povestit ce se întâmplase în tren, doar ca să aflu ce crede el, dacă existaseră precedente. M-a privit cu un zâmbet vag și a spus: „Stai liniștit. Părintele a vrut doar să fie cordial… o fi greșit pantalonii. Nu se va mai întâmpla. Doar dacă tu… nu-ți dorești asta.”
Stai liniștit. Părintele a vrut doar să fie cordial… o fi greșit pantalonii.
Mhmm. Încă nu devenisem literat, dar acel mod de a minimaliza mi s-a părut orice altceva, numai liniștitor nu. Părea o invitație mascată. Sau mai rău, o rutină bine cunoscută, instituționalizată. Am refuzat, cu fermitate. Mi-au repartizat o cameră – mare, cu multe paturi. Și apoi… tăcerea. Nimeni nu m-a mai căutat. E adevărat, nimeni nu m-a mai atins. Dar nimeni nu m-a întrebat nimic. Eram invizibil. M-am apucat de studiat, cu acea furie mută care te împinge să umpli fiecare minut. Să mă concentrez mă ajuta să nu mă prăbușesc.
Aveam un foc în spate care mă ardea. Ca să nu înnebunesc, am început să mă gândesc la singura persoană care, odinioară, aprinsese în mine o speranță concretă: preotul din R. Poate că nu se mai putea ocupa de douăzeci de studenți laici, dar de unul singur, poate da. Am început să caut o cale de a-l contacta. Între timp, experiența mea vocațională se reducea la două lucruri: să învăț italiana de unul singur, și să îngrijesc un preot bătrân, pe moarte, găzduit acolo, în casa religioasă. În fiecare zi îl spălam, îl însoțeam la capelă, îl ajutam să mănânce. Nu știu dacă era vocație, compasiune sau doar disperare. Dar făceam totul cu grijă. Viitorul părea din nou să-mi alunece printre degete. În cele din urmă, l-am întrebat pe preot – cel cu „sfatul util” – dacă mă putea ajuta să iau legătura cu succesorul preotului ucis. Poate mai mult din umanitate decât din credință (căci nici azi nu știu ce avea creștinesc acel mediu), mi-a spus:
„Mergi la curie. Poate acolo te ajută. Dar nu-ți face iluzii… nu e sigur că o să-ți fie mai bine.”
Am urmat sfatul. L-am contactat pe preotul revoluționar. M-a recunoscut imediat. M-a ascultat în tăcere. Și apoi a spus: „Te voi ajuta să studiezi.” În acel moment, ceva s-a ridicat din nou în mine. Visul nu se terminase. Fusese doar călcat în picioare. Dar rezista.»
Erați singurul român aflat în orașul R.? Cum vă simțeați?
«Rănit, zdrobit, dezamăgit, amărât, descurajat… Dar încă cu credință în Dumnezeu. Aceea nu plecase niciodată, deși îi fusese greu să rămână. Am început să mă gândesc – aproape să-mi șoptesc mie însumi – că poate, în sfârșit, aveam să găsesc un pic de pace. Îmi reveneau în minte, din când în când, ultimele cuvinte ale preotului b.: „Nu te gândi că o să-ți fie mai bine…” Dar ce voia să spună? Mai rău decât cum m-am simțit…? Și totuși, înăuntrul meu ceva începea să se reconstruiască.
Am început imediat să lucrez în operele sociale pe care preotul revoluționar – succesorul preotului ucis de organizațiile criminale – le inițiase în R. Eram în Italia de doar trei luni și deja făceam meditații cu copii și adolescenți, mai ales la matematică, și cu unii chiar la germană. Am crezut că perioada de probă a vieții mele se apropia, în sfârșit, de sfârșit. Aveam un acoperiș, ceva de mâncare și – mai important decât orice – o promisiune de a putea studia. Toamna am început universitatea. Dar înainte de asta am obținut permisul de conducere și am devenit șoferul preotului de stradă. Zile lungi, obositoare, interminabile… dar pline de sens. Învățam. Creșteam. Îmi recuperam vocea. Nu aveam o bursă. Dar mi se plăteau cazarea, mâncarea și taxele universitare.
Și deși toate acestea mă strângeau puțin – simțeam că trebuie să le merit în fiecare zi – erau totuși mult mai mult decât avusesem vreodată. Odată cu revenirea stabilității emoționale, ca o respirație regulată, am început să-mi caut tovarășii de aventură, cei din „piața vocațiilor”, cum o numeam noi. M-am gândit că, având permisul de ședere în buzunar, poate aș fi putut să-i întâlnesc, să-i ajut, să refac legăturile. Am început cu T. Îmi aminteam că fusese într-o mănăstire din C., unde fusese – cum mi-a povestit cu o privire sarcastică – „invitatul special” la cinele intime ale priorului. Fugise cum putuse, împreună cu o călugăriță româncă. Acum el era portar într-un garaj, ea îngrijitoare. Dar păreau fericiți. Cel puțin, liberi.
Apoi l-am găsit pe M. Și mai rău. Era disperat, fără acte, fără serviciu, fără ieșire. Nu știa nici măcar cum să se întoarcă în România. Mi s-a strâns stomacul. Cum poți ajuta pe cineva când nu ai nici măcar bani de o înghețată? Cum poți duce greutatea de a ști, de a fi supraviețuit, și să-i vezi pe alții încă prinși în abis? M-am simțit mic. Dar nu neputincios. Poate că nu puteam să-i salvez pe toți. Dar puteam să scriu. Să-mi amintesc. Să dau mărturie. Și să continui să studiez. Pentru că, pentru mine, cultura nu era doar o formă de răscumpărare personală, ci dreptate, memorie și reparație.»
► Când legea și inima trag în aceeași direcție: Mărturia unui judecător care n-a uitat să fie om
Neputința de a-ți ajuta aproapele este o mare școală teologică…
«După ce i-am regăsit pe T. și M., am continuat să caut. Aveam în mine o nevoie aproape viscerală de a ști că nu fusesem singurul care supraviețuise, care se salvase, chiar și doar pe jumătate. Dar fiecare contact era o rană nouă. Al treilea pe care l-am găsit a fost S., ajuns într-un seminar lângă orașul B. Când am vorbit, vocea lui era plată, ca și cum ar fi fost golit pe dinăuntru. Mi-a spus că de ani de zile trăia în tăcere, „fără să deranjeze pe nimeni”. Nu vorbea cu nimeni, nu ieșea. Intrase în seminar ca să supraviețuiască și rămăsese prizonier acolo. M-a salutat așa: „Nu mă mai căuta, nu are rost.”
Al patrulea a fost C., ajuns într-o comunitate din Nord. Acolo, măicuțele „făceau echipă” cu băieții. În toate sensurile. El, care era tânăr și frumos, devenise un trofeu, folosit și apoi lăsat la margine. Ultima oară când am vorbit, mi-a spus: „Dacă îți merge bine, reziști. Dacă îți merge rău, înveți. Eu am învățat prea mult.”
Al cincilea era D., plecat în Elveția, „invitat” de un ordin spitalicesc. Acolo descoperise că, pe lângă vocație, se aștepta și recunoștință fizică. Și el a fugit. L-am găsit muncind la negru într-o spălătorie auto, dormea într-o rulotă abandonată.
Al șaselea era F. L-am contactat la N. Mi-a spus că nu mai credea în Dumnezeu. „M-am vândut ca să supraviețuiesc. Acum sunt doar un corp fără suflet.” Avea un loc de muncă legal, da. Dar niciun viitor. Nicio speranță.
Al șaptelea, în sfârșit, a fost L. El era cel cu bancomatul episcopului, cel cu mașina nouă și banii trimiși mamei. Când l-am întrebat dacă și el trăise aceleași lucruri, mi-a răspuns, aproape amuzat: „Hai, că… un mic sacrificiu se poate face, dacă apoi ai o viață liniștită.”
Am rămas în tăcere. Am înțeles foarte bine ce voia să spună. Poate că lui nu-i displăceau deloc acele atenții. Am închis apelul. Și a fost ultimul.
În acea zi am înțeles că trebuia să mă opresc din căutat. Că niciunul dintre noi nu ieșise cu adevărat nevătămat, și că pentru fiecare, salvarea – dacă venise – avusese un preț diferit.
Eu, cel puțin, începusem să studiez. Nu aveam bursă de studii, e adevărat. Trăiam într-o stare de dependență totală: hrană, cazare, taxe universitare. Strictul necesar ca să nu mor de foame și să rămân în picioare. Dar era ceva. O bază. O frânghie întinsă peste prăpastie.
Și poate că venise momentul să nu mai privesc înapoi, și să încep – în sfârșit – să privesc înainte. Am cunoscut o fată minunată. Ne întâlneam la parohie. Eu alergam mereu dintr-o parte în alta: computer, scaune, fotocopii, însoțiri. Ea venea în liniște, cu un zâmbet blând și rezervat. Nu căuta atenție, dar mă atrăgea. Nu din milă, ci prin rezonanță. În acel chip liniștit, îmi recunoșteam propriile cicatrici invizibile.
Am început să ne schimbăm priviri, glume. Îmi amintesc o seară la cinema, cu grupul de tineri. M-am așezat alături și mâinile ni s-au atins. Un gest mic, dar în acea atingere era mai mult adevăr decât în multe mângâieri consumate în altă parte.
La puțin timp după, i-am cerut numărul de telefon, cu o scuză. De acolo am început să ne scriem. Fiecare mesaj era o respirație. Fiecare răspuns, dovada că nu eram singur.
Am sărbătorit un examen reușit al ei cu o plimbare la mare. Primul sărut curat. Suspendat. Ca și cum, înainte de a ne iubi, ne recunoșteam.
Aveam douăzeci de ani. Eram un imigrant. Un supraviețuitor. Dar pentru prima dată m-am simțit privit ca o persoană. Nu ca o problemă.
Dar în timp ce ea îmi lumina zilele, sponsorul – omul care mă întreținea – începea să-și arate umbra. Îmbrățișări lungi. Aluzii. Presiuni. Și fiecare refuz al meu era plătit în umilințe.
Eu rezistam. Dar am înțeles repede că nu o puteam proteja rămânând lângă ea. Așa că am părăsit-o. Nu cu curaj. Cu un mesaj rece. Cel mai mincinos mesaj pe care l-am scris vreodată. Și ea nu a răspuns niciodată. Dar în tăcerea ei am citit toată dezamăgirea lumii.
Am mers mai departe. Studii, muncă, oboseală continuă. Și o prezență constantă și neliniștitoare: el. Sponsorul meu. Pretindea totul: disponibilitate, tăcere, supunere.
Până când, într-o zi, m-am răzvrătit. Am certat, am strigat, am spus „nu”. Nu m-a dat afară. Dar din acea zi s-a retras, menținând doar strictul necesar ca să nu se expună.
Și între timp eu creșteam. Scriam. Colaboram. Începuseră să vină recunoașteri reale, sarcini, oportunități. Am fost chiar ales să coordonez o structură pentru minori în Antilele Olandeze. Era dovada că reușisem.
Și tocmai atunci, ea s-a întors. Aceiași ochi, aceleași tăceri pline de sens. Ne-au fost de ajuns câteva întâlniri ca să înțelegem: acel foc nu se stinsese niciodată.
Ne-am împăcat firesc. Fără declarații. Doar prezență. Alegere. Puțin după aceea am decis să ne căsătorim. Eu aproape terminasem facultatea. Ea lucra. Era momentul potrivit. Dar trecutul, ca întotdeauna, s-a întors. Sponsorul a început din nou să graviteze în jurul vieții mele. Se arăta liniștitor. Vorbea cu tatăl fetei. Spunea că vrea să „vegheze”. Eu știam foarte bine ce voia să spună. Presiunile s-au întors. S-au înrăutățit.
Nu am spus nimic nimănui. Nu voiam să o distrug. Aveam o nuntă de pregătit. O viață de început. M-am închis în mine. Am rezistat. Prefăcându-mă că totul e normal. Dar în interior, ceva se rupea în fiecare zi.
A venit căsătoria. A fost frumoasă. Curată. Ne iubeam, cu adevărat. Și vreau să o spun: acea fericire era reală.
Dar pe mine mă apăsa o altă poveste. Una pe care nimeni nu o cunoștea. Una făcută din nopți fără răsuflare.
Acea poveste astăzi am spus-o. Nu din răzbunare. Nu din autocompătimire.Ci pentru că există un moment, în viață, când durerea nu mai poate rămâne închisă. Pentru mine, acel moment este acum. Mesajul pe care îl transmit clericilor catolici este: poți chiar să nu respecți votul tău de castitate-vei răspunde de el cu vârf și îndesat în fața lui Dumnezeu, însă măcar învață să respecți un “NU”; mai ales când vine din partea unui tânăr care nu are de ales, care nu se poate întoarce înapoi și care ți-a spus clar că nu împărtășește gusturile tale sexuale.»
Vă mulțumesc pentru această mărturisire. Cum vă simțiți acum?
«Mă simt eliberat după această confesiune și împăcat cu trecutul și prezentul. Sunt realizat din punct de vedere profesional dar tot străin sunt. Și chiar de m-aș întoarce în România tot străin aș fi. Încerc să fiu un soț și un tată bun, cu încredere în Dumnezeu.»
Crina Suceveanu