Ștefan Popescu, 32 ani, din Târgoviște, este corespondent în Italia al secției române a postului de radio RFI (Radio France International), unul dintre puținele posturi de radio care mai au un program serios de știri în limba română. Are aproape zilnic intervenții despre actualitatea italiană și în același timp face revista presei franceze și europene pentru postul francez de radio. Ștefan Popescu a plecat din România în urmă cu 11 ani, mai întâi în Albania, apoi în Franța, și în fine în Italia. Visul lui este să-și facă meseria de jurnalist la București, în România.
Ștefan Popescu a plecat din România în urmă cu 11 ani, pentru o bursă la facultatea de istorie din Tirana. Dupa un an s-a mutat la Paris, unde și-a continuat studiile. Î fost un an de zile consilier al fostului secretar al Națiunilor Unite, Boutros Boutros-Ghali, și s-a angajat jurnalist la RFI. De menționat că este și cadru didactic asociat la Sorbona, la Universitatea Paris 1 și își definitivează doctoratul pe tema relațiilor diplomatice dintre Franța și Albania. Se află de doi ani în Italia.
Ștefan Popescu, te consideri un imigrant sau un jurnalist aflat în deplasare temporară?
«Am plecat din România acum 11 ani, deci sunt un imigrant. Totuși, faptul că am schimbat până acum trei țări – Albania, Franța, Italia – în care am stat suficient de mult pentru a mă atașa, unde mă simt ca acasă, mă face să mă simt ca un nomad. Sunt un imigrant care nu și-a găsit destinația definitivă.»
Ai trăit vreodată episoade de rasism sau discriminare, de când ești plecat?
«Nu, aș spune din contra. Peste tot am fost întâmpinat cu mare simpatie.»
În materialele tale jurnalistice te ocupi în principal de actualitatea italiană. Ești atent și la actualitatea românească din Italia, se întâmplă să fie știri cu români din Italia care merită să facă parte din programul de știri de la RFI?
«RFI urmărește cu interes actualitatea românească din Italia, ca de altfel tot ce este legat de emigrația românească în Europa și în lume. Înființarea celei mai mari filiale a RFI-ului la București arată interesul deosebit pentru tot ce înseamnă România, deci și pentru românii de pretutindeni. În jur de 40 de persoane lucrează pentru serviciul român al RFI-ului, la București și la Paris, dar și în principalele capitale ale lumii și orașe ale României, inclusiv la Chișinău. Știri despre românii din Italia sunt difuzate de mai multe ori pe săptămână, atât în buletinele de știri, în emisiunea de actualitate “40 de minute în lume” și la revista presei.»
Despre presă
Se spune, deja este un stereotip, că presa italiană este rasistă și antiromânească în particular. Ce crezi?
«În orice caz nu scrie în mod echilibrat. Ziarele italiene sunt refractare la știrile pozitive despre România și despre români. Ultimul articol, publicat de Il Giornale, “Pașapoarte făcute cadou: Moldovenii gata să ne invadeze”, arată reaua voință a unor jurnaliști italieni, dar și lipsa lor de pregătire. Dar aici îmi vine să-l parafrazez pe maestrul Sergiu Celibidache, care spunea că italienii sunt poporul cel mai muzical, dar și cel mai ignorant întrale muzicii. Acest lucru se poate spune și despre ziariști. Nu de puține ori am auzit ziariști care să pună semnul echivalenței între Imperiul Roman și imperiile francez și britanic din epoca modernă și contemporană și să considere Dacia drept o colonie italiană, așa cum Senegalul a fost o colonie franceză!
Pe de altă parte, presa italiana este o presă tabloidă, în afară de jurnalul catolicilor Avvenire și cotidianul cu tentă economică Il Sole 24 Ore, și deci caută senzaționalul. Orice știre ce are priză la public, care poate crește vânzarea ziarelor sau audiența este exploatată fără a se mai sinchisi de consecințe.
Cred că e bine să reținem că presa italiană are un discurs patriotard – Italia este prima națiune din lume, italienii sunt cei mai onești, inteligenți, curajoși și harnici, Silvio Berlusconi ține pe umerii săi Uniunea Europeană și în același timp mediază între marile puteri – și acest lucru îi alterează capacitatea de analiză și despre alte țări, nu numai România.»
Cum scrie presa franceză despre străini și despre români în particular?
«În Franța nu au existat campanii de presă, indiferent de gravitatea incidentelor care i-au avut protagoniști pe străini. Este o dovadă de maturitate și de calitate a actului jurnalistic. Desigur, presa franceză a scris și depre parcometrele distruse de români și despre cerșetori și taberele de nomazi, dar niciodată nu a incitat. E adevărat că presa conservatoare laudă măsurile guvernului privind controlul imigrației, înăsprirea regulilor priv ind străinii, dar tonul este mereu echilibrat.
Franța este o țară obișnuită de foarte mult timp să primească străini și acest lucru se reflectă și în presă, iar ziariștii sunt foarte sensibili la actualitatea internaționala și conștienți de interesele diplomatice ale Franței. Știu deci că există limite în exprimare. În timpul crizei provocate de omorul Giovannei Reggiani, presa franceză a fost unanim favorabilă românilor și a denunțat instrumentalizarea din Italia. Pentru o țară care are interese pe cinci continente, România și românii sunt numai un paragraf dintr-un capitol. Știrile pozitive însă nu lipsesc, cele mai frecvente fiind referitoare la succesele cinematografiei românești.»
Cum scriu în schimb ziarele românești despre românii emigrați?
«Observ că presa românească este foarte interesată de românii ple cați peste hotare, iar unele zia re, cum este Adevărul, a creat ediții pentru românii din Italia și din Spania. Mă deranjează folosirea termenului de “căpșunari”»
Despre comunitate
Ai trăit mulți ani în Franța. Ce imagine au acolo românii?
«Românii sunt văzuți foarte bine. Lumea a auzit de Ionescu, de Cioran, de Enescu, de Elvira Popescu și de Brâncuși. Există o simpatie reală și la nivelul ministerului francez de externe și la nivelul administratorilor locali. Nu este întâmplător că cele mai multe localități franceze sunt înfrățite cu orașe și comune din România. Însă francezii sunt foarte critici față de dezordinea și incompetența care domină administrația românească și acest lucru se vede și în mai multe articole din presa franceză. Nu au existat campanii rasiste, iar gluma absolut nefericită a actorului francez Jonathan Lambert care a spus că salutul românesc este cu mâna întinsă este o excepție.»
Urmărești evoluțiile din comunitatea românească din Italia? Cum vezi starea comunității azi?
«Este o comunitate interesată în primul rând de supraviețuire, iată de ce foarte puțini se implică în viața asociativă. Din cauza peisajului dezolant din România, observ că mulți români din Italia sunt indiferenți față de comunitate, pentru ei ruptura cu țara de origine este definitivă. Dacă mulți plănuiau să se întoarcă în România, prăbușirea economiei i-a dezorientat. În plus, imaginea României, atitudinea italienilor față de români ne condamnă să rămânem o comunitate la marginea societății.
Integrarea românilor, starea co munității depinde și de funcționarea ascensorului social din țara de reședință. În Italia, acest ascensor social nu prea funcționează – când la Reggio Cala bria mulți absolvenți de universitate italieni se mulțumesc să lucreze pentru compania de salubrizare Leonia, ce pretenții pot avea românii să se afirme? Italia are nevoie de zidari, de îngrijitoare, de muncitori necalificați, de femei de spectacol și de modele, de fotbaliști talentați, nu de studenți, de cercetători sau de intelectuali (cu excepția medicilor), iar acest lucru se observă și în structura comunității românești.»
Ce le lipsește românilor pentru a conta în Italia ca o mare comunitate? Exista premizele alegerii unui candidat român în Parlamentul italian?
«Să depășească stadiul de supraviețuire, iar elitele, câte sunt, să fie mai vizibile, inclusiv în rândul asociațiilor românești. Atâta timp cât românii se vor zbate numai să supraviețuiască, ei nu vor reuși sa fie o comunitate importantă, chiar dacă din punct de vedere numeric sunt cei mai mulți.
Pe de altă parte, o minoritate se poate afirma și integra numai dacă majoritatea îi permite, iar eu văd că pentru Italia românii sunt importanți numai din punct de vedere biologic – o comunitate ce compensează declinul demografic, o populație fără revendicări identitare, care își pierde rapid identitatea – și electoral – îndeosebi pentru alegerile euro pene și locale, unde comunitarii au drept de vot.
Partidele românești au și ele o responsabilitate și anume desemnarea unor candidați valizi la alegerile parlamentare naționale, capabili să susțină proiecte pentru susținerea comunității. O atenție mai mare este de așteptat, căci am văzut că românii din afară pot influența decisiv alegerile din România.
Vreau să vă spun că ministerul francez de externe, prin Casa francezilor din străinătate se intereseaza inclusiv de găsirea unor locuri de muncă pentru francezii expatriați și există o casă de asigurări de sănătate pentru francezii din străinătate. Deci și statul trebuie să arate că se interesează de români, românii nu trebuie să se simtă singuri.
Cât despre posibilitatea ca românii să aibă un candidat la Parlamentul italian, eu sper, continui să sper că cea mai mare parte a românilor se va întoarce acasă. În situația de față, având în vedere câți români votează atunci când sunt alegeri (numai câteva mii), un candidat român cu șanse în Parlamentul de la Roma este imposibil.»
Vrei să te întorci în România? De ce?
«Cât timp am trăit în Franța, am dorit să rămân definitiv în Franța, să devin francez. Cred că orice individ are nevoie să simtă că viața lui contează nu numai din punct de vedere biologic și statistic, iar Franța îți dă această posibilitate – să simți că ești o rotiță, oricât de infimă, parte a unui întreg care se numește națiune. Asta poate și datorită misiunii de care Franța se simte învestită și care este foarte prezentă în conștiința francezilor. Dorința de a mă întoarce în România mi-a venit în Italia, dar nu imediat, căci am ajuns în Peninsulă mai întâi ca bursier al Școlii franceze din Roma, instituție găzduita de Ambasada Franței, la Palatul Farnese. Mă consideram membru al comunității franceze. Apoi am fost profesor de limba franceză într-un Institut tehnico-comercial la Reggio Calabria, profesor la Alliance Française, apoi jurnalist la RFI acreditat de Ambasadafranceză pe lângă autoritățile italiene.
Prin tot ceea ce făceam – conferințe seminarii – căutam să fac cunoscută Franța. Mă gândeam că înainte de toate este o datorie morală față de o țară care mi-a oferit atâtea, care m-a tratat ca pe un fiu fără a avea cetățenia franceză. Eram deosebit de mișcat atunci când francezii îmi spuneau “Noi nu vă considerăm străin, sunteți de-al nostru”. Niciodată în Franța nu m-am simțit străin, iar atunci când mă aflam în străinătate, primul reflex era să iau legătura cu instituțiile franceze.
În Italia însă, toate știrile tendențioase despre români, acest complex de superioritate al italienilor față de români și față de România, mi-au creat mai întâi un sentiment de solidaritate cu țara mea de origine, cu românii din Italia. Am început să merg mai des în România, cât puteam de des. Mi-am dat seama cât de mult îmi lipsește să aud pe stradă limba română, cât de mult îmi lipsesc peisajele din România. Acum pot spune cu toată convingerea: Sunt român și sunt mândru că sunt român.»
Sorin Cehan
