Menu
in

Jurnalul Lilianei Angheluţă sau cum să supravieţuieşti în Italia scriind

“Viaţa emigrantului e o moarte lentă în interior. Trupul tău poate fi oriunde, în Italia, în ceţurile Angliei, pe câmpiile Spaniei, mâinile culeg sau şterg, spatele se încovoaie, dar, odată ce-ai lăsat sufletul acasă, înăuntru e moartea”.

Cu aceste cuvinte îşi începe povestea Liliana Angheluţă, o româncă venită la muncă în Italia. Liliana a ţinut un jurnal în care şi-a notat toate peripeţiile prin care a trecut, de când a hotărât să-şi încerce norocul şi să vină în Italia. Scrisorile au fost trimise unei colege din liceu, Aurora Martin, care a încurajat-o să scrie în continuare şi le-a publicat prin intermediul unui blog, cel al scriitorului Stelian Tănase.

Liliana povesteşte cum a muncit o viaţă, singură, să-şi crească cele două fete:

“Am crescut copiii singură,mamă şi tată la un loc; am văruit, am crăpat lemne, am tencuit, am gătit mii de oale de mâncare, am făcut teme, am ascultat Vivaldi, am încercat să trăiesc normal. (…) Am vrut să ajut pe toţi şi să le fac pe toate. Eram mândră că pot, că nu mă dau în lături de la nimic. Aveam un serviciu bun şi copiii mari. N-am vrut să sufere ca mine; mă străduiam o lună să cumpăr o solniţă. Am făcut credite, am împrumutat bani aşa cum fac mulţi în România.Am măritat o fată şi îmi făceam socoteala că eu cu cealaltă fată, care era la liceu, putem trăi liniştite”.

"Doamne, ajută-mă să spăl Wc-uri în Italia!"

Totul a durat până când Liliana şi-a pierdut locul de muncă şi nu mai ştia cum să-şi plăteacă datoriile la bancă. Disperată şi pradă depresiei, a ajuns la concluzia că singura soluţie este să plece în străinătate, să-şi găsească orice loc de muncă:

“Doamne, ajută-mă să plec în Italia! Să muncesc, Doamne, ce-o fi! Ajută-mă să spăl WC-uri, Doamne! Ajută-mă să scap cu viaţă! Vreau să muncesc. Ajută-mă să muncesc, Doamne!”

"Moşul voia o nevastă, totul inclus"

În Italia a ajuns datorită unei prietene, care i-a găsit şi primul loc de muncă, la Roma: să îngrijească un bătrân de 80 de ani, care, însă, pretindea mult mai mult decât serviciile unei menajere: “Pretenţiile nu erau mici. Moşuleţul voia „nevastă”! Totul inclus.

Liliana s-a trezit, astfel, din nou, în stradă, în căutarea unui loc de muncă. S-a împrietenit cu Leila, originară din Algeria şi venită în Italia în urmă cu 10 ani. A povestit cum se ducea “la Conad”, unde găsea, în tomberoane, mâncare expirată.

A cunoscut alţi români, care se chinuiau să supravieţuiască de la o zi la alta, aşteptând în faţa unui depozit din Roma, să-i ia un italian, la muncă, pe şantier.

“Un şomer emigrant e totuşi mai fericit decât un şomer din România! Are speranţă! „ Poate mâine vine ăla care voia să-şi tencuiască faţada la casă, sau poate-l căutăm pe ăla cu florile!” În faţa sărăciei ai două alternative: o accepţi sau lupţi”– scrie Liliana.

"Nu e niciun sac de bani în mijlocul drumului"

În primele luni petrecute la Roma, Liliana şi-a dat seama cât de mulţi sunt compatrioţii veniţi cu speranţa de a-şi construi unui viitor mai bun în Italia, dar şi cât de mulţi sunt cei care nu reuşesc să-şi găsească un loc de muncă: “Din sărăcia României suferă lumea asta uitată de Dumnezeu. Nu poţi să-ţi imaginezi câţi români sunt aici; primul meu loc de muncă ( voi povesti imediat) era în vârf de munte. 7 case la care lucrau 5 românce. În Roma şi pretutindeni, auzi vorbindu-se româneşte pe străzi. Şi mă gândesc că sunt mulţi care încă ar vrea să mai vină dar nu ştiu unde şi cum să facă. De asta, te rog să povesteşti câte ceva din ce-ţi scriu. Să se ştie, nu e glumă, se doarme pe lângă un gard, pe o pânză întinsă între pomi, se suferă de foame şi mai ales de dor. Nu e nici un sac de bani în mijlocul drumului”.

"Mi-am dat seama că trebuie să fiu mândră că sunt româncă!"

Primul loc de muncă adevărat al Lilianei a fost într-o mică localitate de munte, lângă Roma, iar pe prima “patroană “ o chema Concetta. Liliana trebuia să-l îngrijească pe soţul Concettei, Salvatore, un bărbat care îşi petrecea viaţa în scaunul cu rotile. În două luni, spre mirarea Concettei, Liliana a reuşit să-l ajute pe Salvatore să meargă prin casă şi a mai făcut o descoperire: un almanah cu ajutorul căruia a început să citească:

“Seara, în loc să mă uit la televizor, răsfoiam almanahuri, învăţam limba şi parcă renăşteam. Apoi am găsit o carte despre Maica Tereza. Nu puteam să o întreb pe Concetta ce înseamnă anumite cuvinte, pentru că nu ştia. Vocabularul ei era foarte limitat, putea eventual silabisi de pe o carte, dar nu înţelegea mare lucru. Până termina o frază uita ce a citit la început. Mi-am dat astfel seama din nou că trebuie să fiu mândră că sunt româncă. Nu mai eram emigranta umilă de la început. Îl făcusem pe Salvatore să meargă doar în două luni (lucru pe care nimeni nici nu–l încercase mai devreme) şi citeam, puţin şi prost, în limba italiană. Nu mă mai temeam că dacă m-aş pierde n-aş putea să mă descurc punând întrebări”.

Puteţi citi integral scrisorile Lilianei pe Blogul lui Stelian Tănase

 

Faceți clic pentru a evalua această postare!
[Total: 0 In medie: 0]
Exit mobile version