Era o după-amiază de toamnă blândă, plină de melancolie ce mă făcea să-mi fie şi mai dor de ţară. Cu o carte românească sub braţ, am intrat într-un parc, m-am aşezat comod pe o bancă şi am început să citesc.
Pe banca alăturată erau două doamne, una de vreo 45-50 de ani, cealaltă de peste 80, care vorbeau liniştite despre vremea frumoasă. Deodată, cea mai în vârstă se ridică şi pleacă să se plimbe pe aleile parcului; rămasă singură, femeia mai tânără părea atrasă de cartea mea şi vedeam cum încerca să-i citească titlul.
E o carte românească, i-am zis eu în italiană. Spre surprinderea mea, ea mi-a răspuns în româneşte. Aşa am cunoscut-o eu pe Sofia Sacota, acum vreo 10 ani.
Ne întâlneam des prin cartier, fie la cumpărături, fie prin parcul unde ne întâlnisem prima oară şi încet, între noi s-a legat o strânsă prietenie. Uneori, duminica după amiaza, Sofia mă invita acasă la o cafea sau o prăjitură românească. Astfel am aflat că a venit în Italia în 2005, la Firenze, ca să-şi caute un loc de muncă.
Avea deja aici nişte nepoţi care lucrau demultă vreme aici şi cu ajutorul lor s-a dus la biroul forţelor de muncă din Firenze, a găsit de lucru la o familie de bătrâni. A stat un timp la ei, deşi nu se simţea în largul ei, dar nevoile erau mari, aşa că a încercat să reziste. Bătrânii erau destul de dificili, cu ideile lor bătrâneşti, dar Sofia lăsase acasă trei copii care studiau la Universitate, soţul care era deja la pensie, cheltuieli şi griji destule, aşa că s-a acomodat. A rezistat, mai degrabă, la toate mofturile şi vorbele uneori cam aspre ale batrânilor. Între timp, nepoţii Sofiei şi-au dat seama că trebuie să gasească ceva mai bun pentru mătuşa lor.
Într-o zi i-au spus că au găsit o bătrânica simpatică, văduvă, singură în casă, care caută pe cineva să stea cu ea. Sunt deja 10 ani de când Bruna şi Sofia stau împreună, de parcă ar fi mamă şi fiică. Se înţeleg bine, de parcă ar fi într-adevăr rude. Amândouă au nevoie una de cealaltă, se înţeleg şi s-au obişnuit împreună.
„Suntem multe femei care venim să-i îngrijim pe bătrânii de aici, iar pe ai noştri îi lăsam singuri sau în grija altora…”
Sofia, cum te simţi aici, în Italia?
«Mă simt împărţită în două, o parte în ţară, unde am copiii, soţul, pe mama care e în vârstă, stă cu sora mea, dar îi duc dorul, altă parte aici, unde muncesc şi trăiesc, m-am acomodat de voie, de nevoie. Nu sunt singura care mi-am lăsat familia ca să lucrez în Italia. Suntem multe femei care venim să-i îngrijim pe bătrânii de aici, iar pe ai noştri îi lăsam singuri sau în grija altora… Nevoile, lipsurile materiale, impozitele şi altele, ne gonesc de acasă, ne fac să luăm drumul străinătăţii în căutare de lucru, de a ne fi mai bine. Cât pierdem şi cât câştigăm, fiecare ştie!»
De o parte dorul de acasă, de alta lipsurile, sunt gânduri care ne frământă pe toţi…. Sofia are ochii umezi, las să teacă emoţia povestirii şi încerc să-i readuc din nou buna dispoziţie. Nu-i de loc uşor, să-ţi laşi casa, familia, prietenii, amintirile, tot ce ai trăit o viaţă şi să începi să înveţi o limbă străină, să te adaptezi la reguli de viaţă noi, locuri necunoscute, o lume cu idei diferite. Cum emoţiile s-au mai liniştit un pic, pun o întrebare care să-i mai alunge nostalgia.
De câte ori pe an pleci in ţară?
«Plec de două ori, cu avionul de la Bologna, acum cu bilete luate din timp, putem călători mai bine, cu bilete low-cost, destul de convenabile pentru noi, cei plecaţi de acasă. E o bucurie să putem veni măcar de două ori pe an. Eu stau o lună, de obicei merg vara, apoi încă două săptămâni primăvara. Nu e mult, dar mai alung din dor…»
Sofia, te-ai gândit să pleci definitiv din Italia, să te întorci acasă?
«Da, nu e zi in care să nu mă gândesc, dar vezi tu, mai sunt multe de plătit, de pus la punct, dar sunt sigură că şi la noi in ţară s-or ma aranja lucrurile, s-or mai calma vremurile, mai ales pentru tinerii de azi. Ar fi bine pentru ţara noastră, dar si pentru noi toţi, să avem siguranţa zilei de mâine, să stăm cu familiile noastre, să nu mai fim printre străini. Ca acasă nicăieri nu-i bine!»
Mulţumesc prietenei mele, Sofia, plecând spre casă cu dorul imens ascuns în inimă!
Mihaela Colin
