Livia Claudia Bazu s-a născut în Bucureşti în 1978 şi a venit în Italia în 1990, pe când avea 12 ani. Mama era pe vremuri traducător la Rompres, iar tatăl ei, pianist. Tatăl ei a încheiat un contract ca aranjor pentru Eugenio Bennato ( n.r cântăreţ şi compozitor italian originar din Napoli) şi şi-a luat familia cu el în Italia. Livia trăieşte acum aproape de Roma, la Monterotondo. Şi-a luat doctoratul, are un copil şi un loc de muncă bun, dar nu se simte împlinită în Italia.
Livia îşi aduce aminte de copilăria din România: "Am fost un copil foarte alintat de către bunici, unchi, mătuşi, părinţi. Am crescut frumos!". Primul impact în Italia a fost singurătatea, oamenii reci, plus prima iarnă fără zăpadă.
Livia şi-a continuat şcoala în Italia, intrând în clasa a V-a. A continuat cu liceul, a făcut facultatea la Roma şi nu s-a oprit. A făcut doctoratul în cercetare, pe care l-a terminat în 2008. Între timp, s-a căsătorit şi a făcut şi un copil.
Activitatea literară
Livia are o personalitate poliedrică, cu multe succese, dar este modestă şi vorbeşte cu simplitate despre realizările ei: viaţa ei nu se limitează la doctorat şi la copil. I-a tradus pe Petru Cimpoeşu, Iulian Boldea si pe Saviana Stanescu – iar pentru o antologie i-a tradus pe Arghezi, Nichita Stanescu si Ana Blandiana
Scrie poezii. Are talent şi scrie cu precădere în limba italiană. S-a calificat a cincea la concursul Eks&Tra. Scrie de când se ştie, iar la un moment dat, a cunoscut prin intermediul profesorului cu care a pregătit teza de licenţă scriitori ce au îndemnat-o să scrie. A publicat povestiri şi poezii în revistele Sagarana, Kumà şi El-ghibli.
Studiază “wolof”
Livia face parte din "Compania delle Poete Migranti", împreună cu alte douăzeci de poete de diferite naţiuni care scriu în italiană. Livia a pus bazele unui proiect ce se ocupă cu studiul plurilingivsmului: educarea copiilor de a nu vorbi o singură limbă, prin intermediul unor jocuri în engleză, franceză, spaniolă, în română. Spune că vorbeşte şase limbi şi scrie bine în trei. Acum a început să studieze wolof, limba vorbită în Senegal, Gambia şi Mauritania. Predă italiana străinilor şi copiilor le explică într-un limbaj simplu multilingvismul.
Ce părere are despre imaginea românilor, aşa cum este prezentată de către mass-media italiană? Pentru Livia este vorba despre o politică a naţiunilor care sunt într-un avantaj: "Fiecare ţară (popor) care are un os de ros îl apără de ultimiii veniţi. Deci dacă în Anglia vin multi pakistanezi, Anglia va avea o politica anti-pakistanezi, dacă în Italia vin multi români, Italia va avea o politica anti-români."
Noi nu existăm, ca o comunitate, crede Livia. Este vorba despre individualităţi, români care încearcă să îşi croiască un drum în viaţă sau care vor să strângă ceva bani.
Are doctorat în Italia, un copil şi un serviciu bun, se simte împlinită? Răspunsul este surprinzător: doar o parte din scopuri au fost îndeplinite, a avea doctoratul în Italia nu înseamnă a-l apuca pe Dumnezeu de un picior.
De doctorat şi de lumea academică din Italia sunt legate şi singurele sale deziluzii în Italia: "Lumea academică m-a decepţionat. Nu ştiu dacă e diferită faţă de România. Nu prea ai voie să spui ce nu s-a spus deja". Jocuri de culise ca peste tot. Plus, statutul precar al intelectualului din Italia: bunicul ei din România nu înţelege cum de ea, la 33 de ani, nu are salariul pe măsura titlurilor obţinute în Italia.
"Ai datoria de a fi fericit!"
Livia crede că ai datoria de a fi fericit, liber de a-ţi căuta fericirea acolo unde te găseşti, fie că eşti în România sau pe meleaguri străine. Nu vrea să fie reprezentant al României: "Nu am ales să mă nasc în România, cum nu am ales să cresc în Italia" Are dublă cetăţenie, şi o dragoste duală pentru ambele ţări : una care i-a dat fiinţă şi cealaltă, care i-a dezvoltat capacităţile înnăscute.
Ruxandra Drăgoescu
Citeşte şi: "Memento" de Livia Bazu