in

Mame românce în Italia, adevărate eroine

Când sunt despărţite de copii, toate mamele din lume suferă. Iar emigrarea de multe ori le obligă pe mame să trăiască departe de copii. Multe dintre ele fac însă eforturi supraomeneşti şi îşi aduc copiii, îi dau la şcoală şi speră din toată inima să aibă o viaţă mai bună decât ele. În cazul în care sunt şi singure, părăsite de soţi, mamele se dau peste cap şi fac adevărate acte de eroism. Cea mai mare bucurie pe care o pot avea? Când copiii sunt cuminţi şi învaţă bine.

Avionul Bucureşti-Roma, începutul lunii octombrie. Pentru prima dată cu avionul, două mame se îndreaptă spre Italia, acolo unde copiii lor învaţă şi lucrează.

Fotbalist la 16 ani în Italia

Prima mamă, Maria, vine dintr-un orăşel de lângă Suceava şi merge pentru patru zile să-l înscrie pe fiul ei de 16 ani, stabilit de două luni în Italia, la un club sportiv. A fost selecţionat de o echipă de fotbal, mama trebuie să-i semneze înscrierea şcolară şi apoi să se întoarcă.

“Eu am cinci copii. Cel mai mare are 24 de ani, şi cel mai mic este acesta- de 16 ani. Vă spun sincer, nu l-am vrut, dar când m-am dus să fac întrerupere de sarcină mi-a spus doctorul că e prea mare şi nu se poate. Dar acest copil mi-a adus tare multe bucurii. L-am crescut greu. Acum 10 ani soţul s-a sfătuit cu mine să plece la muncă în Italia, că ne va face viaţa mai uşoară. Apoi, nu a mai dat nici un semn de viaţă şi nu a trimis nimic copiilor. Mie îmi era ruşine să mai ies pe stradă, că toată lumea mă întreba ce mai face soţul meu şi când se întoarce. Mi-era ruşine şi răspundeam mereu: de Paşte, de Crăciun. Plângeam acasă”.

Pe copii, i-a îngrijit “cum am putut, m-a ajutat şi soacra mea şi cumnatul meu. Fiul cel mic a vrut mereu să joace fotbal, dar eu nu puteam să-i cumpăr echipament sportiv. I-am spus de la început: întâi şcoala şi apoi sportul. A jucat de la 12 ani, apoi la 14 a fost selecţionat la Academia Hagi şi a stat acolo doi ani. Prima dată am văzut Constanţa şi am avut onoarea să-l văd pe Hagi de aproape. Şi vă spun drept, am început să mai înţeleg câte ceva din fotbal: reguli, jucători, antrenori”.

“Zbor prima dată cu avionul, datorită lui”

Cu ajutorul unui impresar, tânărul fotbalist a fost luat într-o echipă de juniori din Italia. “Am plâns de bucurie. Eu n-am avut bani să-i ofer condiţii ca alţi copii din oraş. Dar el a fost selectat. Acum el s-a stabilit de două luni la Novarra, lângă Torino, şi e mulţumit, mi-a spus la telefon că e cazat la un mini hotel şi învaţă limba italiană, pe lângă antrenamente. Singurii români pe care-i cunoaşte acolo sunt grădinarul român al hotelului şi o camerieră. Aşa nu se simte singur. Acum sunt emoţionată: zbor prima dată cu avionul şi datorită lui ajung acum pe pământul Italiei. M-au rugat vecinii să le povestesc cum este şi tot ceea ce văd. Acum o să-i spun băiatului să înveţe bine şi să nu mă facă de râs. Eu, cu cinci copii, nu am datorii la întreţinere. El o să primească ceva bănuţi de la club, să şi-i strângă fiindcă viaţa e grea. Sunt atât de mândră de copiii mei. De cel mai mic cel mai tare, dar nu pot să le spun celorlalţi că sunt geloşi!

“Îmi înscriu fata la un liceu de turism, la Torino”

A doua mamă vine cu documentele necesare înscrierii fetei la şcoală. “Sunt divorţată de 4 ani, muncesc în zona Torino. Am doi copii încredinţaţi mie şi anul acesta mi-am adus fata de la Bucureşti, de 16 ani. Acasă stătea cu fratele ei şi cu bunica. Mi-era teamă pentru fată cu atâtea câte se aud, cu drogaţii, violurile şi toate relele. Ea a făcut un curs de manechin, a fost la diverse selecţii la televiziuni ca să-şi facă bani de buzunar, că viaţa e scumpă. Acum va face un liceu de turism. Că ea vorbeşte engleza. Dacă nu o să meargă bine cu şcoala i-am spus că îi caut de muncă. Ea e bună, cuminte, am speranţe că îşi va face o viaţă mai bună ca a mea. Băiatul mai are un an de liceu la Bucureşti, joacă fotbal şi mi-a zis că rămâne în România. Mi-a spus că e mai bine aşa, să nu-mi fie greu cu amândoi”.

Vasilica are patru copii: “Când greşesc, mă corectează în italiană”

Vasilica Z. are trei copii aduşi din România şi al patrulea născut în Italia. “I-am adus de la Huşi, i-am înscris în urmă cu doi ani la şcoală. Fata cea mare, de 15 ani nu s-a obişnuit, nu-i plăcea nimic aici. După un an de chin am cedat şi am trimis-o în România la mama. Acolo a făcut un curs de manichiură, pedichiură şi lucrează într-un cabinet cosmetic. Ceilalţi doi, fata merge foarte bine, învaţă, îl ajută şi pe fratele ei la teme, dar el e mai leneş. Amândoi s-au obişnuit, au învăţat repede limba italiană, au şi profesori buni, şi-au făcut prieteni, deci se simt ca acasă. În plus, au marea lângă ei şi sunt fericiţi. La şedinţe fata e lăudată mereu şi sunt fericită. Acasă vorbim româneşte dar când se joacă au început să vorbească între ei în italiană. Când eu intervin mă corectează în italiană. Sper să înveţe bine şi să-şi aleagă o meserie care se caută pe piaţă. Aici plătim toate manualele, nu pot fi refolosite şi cheltuielile la începutul anului sunt destul de mari”.

Marina: “Fiul meu îmi cerea bani pentru un corn cu ciocolată, la bar. Nu ne puteam permite”

Marina R. are doi copii, aduşi din România în urmă cu patru ani la Roma. “Abia după trei ani ne-am putut aduce cei doi fii în Italia. Eu cu soţul meu lucrăm aproape toată ziua şi ne-a fost greu la început. După ce copii se schimbaseră în cei trei ani de stat cu bunicii, au ajuns aici, nu înţelegeau limba, vroiau toată atenţia din lume… A fost greu primul an. Pe cel mic l-am înscris în clasa I. El s-a adaptat uşor. Pe cel mare în clasa a IV-a. Era neastâmpărat şi i-am luat o studentă care să-l mediteze după orele de şcoală. Era sensibil şi din când în când făcea pe eroul la şcoală. Mai spărgea un geam, mai uita să îşi facă temele, cerea bani de la noi să-şi ia de la bar cornul cu ciocolată. Vroia să fie ca şi colegii lui, numai că noi nu ne puteam permite. A acceptat până la urmă. Acum vorbesc amândoi italiană între ei şi cel mare îl ajută. O singură dată o profesoară a vorbit la şcoală despre români mai rău şi fiul meu a fost foarte trist. Ca să-l consolez i-am spus: oameni răi sunt pe tot globul, oameni buni pe tot pământul”.

Andreea, din Braşov: “fiică-mea vorbea cu foştii colegi români pe Messenger”

Andreea V. a venit din Braşov cu fiica ei de 12 ani, în urmă cu un an. “Lucrez la ore şi am puţin timp liber. Soţul în construcţii. Copilul după şcoală stătea pe messenger să vorbească cu orele cu colegii din România. Venise premiantă din România şi aici pierduse teren, fiindcă învăţa limba cu de-a sila. Era tristă, deprimată şi noi nu mai ştiam ce să facem, să o trimitem înapoi acasă sau să mai încercăm să se obişnuiască. Până la urmă s-a înscris la un cerc de pictură şi acolo s-a simţit apreciată, a avut şi o expoziţie cu şcoala şi a recăpătat pofta de viaţă. Acum îi place şi învaţă foarte bine, e ambiţioasă. Vrea să fie cea mai bună!”

Crina Suceveanu

Faceți clic pentru a evalua această postare!
[Total: 0 In medie: 0]

Loredana Groza, premiată la Los Angeles pentru videoclipul 3D

Cursuri gratuite pentru viitoare bone cu atestat UE