Nicuşor Boroş, 28 de ani, trăieşte de opt ani în Italia şi e de loc din Broşteni judeţul Suceava. Provine dintr-o familie numeroasă şi nevoia l-a împins să vină în Italia, unde a făcut de toate, în speranţa unei vieţi mai bune. În România lucra la gatere, taia lemn. Are 28 de ani şi vorbeşte ca un om bătrân: nu prea a avut copilărie, la 18 ani a plecat în lume. Speră că lucrurile se vor schimba.
Nicuşor are doar opt clase. A renunţat devreme la şcoală: erau 9 fraţi şi a crescut fără tată, pe care la cunoscut la 18 de ani, când a plecat în Italia. Spune că mama s-a recăsătorit cu un alt băr bat şi “în lipsa lui tata, îi ziceam tată lui”. Dar nu e acelaşi lucru. Fraţii sunt răspândiţi peste tot în lume: doi în Anglia, o soră la Bologna, el şi alţi doi în Napoli. Trei au rămas în România. În opt ani s-a dus doar de două ori acasă. Îşi ajută familia şi trimite bani acasă: vorbeşte o dată pe săptămână cu ai lui. Deşi are doar 28 de ani, Nicu pare că a văzut deja multe lucruri: este deja bătrân, nu fizic, ci moral. Nu vorbeşte mult, dar jocul ochilor trădează faptul că este ager şi înţelege tot. A venit la Napoli prin intermediul unui prieten care acum e în Anglia. Când a ajuns aici, nu i-a placut. I s-a părut foarte urât locul unde trebuia să locuiască, într-un subsol fără lumina soarelui şi plin de umiditate. Acum oraşul Napoli îi place, mai ales pentru că e la mare, deşi i-a fost greu la început să se obişnuiască cu pastele.
Muncile în Italia
A făcut de toate. Dar cel mai mult i-a plăcut prima muncă pe care a făcut-o atunci când a ajuns în Napoli, într-o vinotecă. Îi plăcea să servească clienţii, să vorbească cu ei. A lucrat apoi în lemnărie, făcea chioşcuri de vară (gazebo). Apoi a montat cuptoare pentru pizzerii. Doi ani de zile a lucrat în construcţii. A rămas fără muncă şi a lucrat pe câmp: se trezea la patru dimineaţa şi se întorcea acasă la şapte seara. După patru ani jumatate de stat la Napoli, Nicuşor a decis să îşi schimbe norocul şi şi-a căutat de lucru la Bologna. Dar acolo nu a reuşit să se adapteze. S-a întors iar la Napoli. Acum sortează jucării.
L-am întrebat dacă e mulţumit de munca actuală. Îmi spune că da, dar nu e mulţumit de cât câştigă: 25 de euro pe zi din care trebuie să platească casă, mâncare. Lui ce îi mai rămâne? L-am întrebat cum a fost tratat de italieni. Îmi spune că în Napoli a fost tratat bine, la Bologna nu. La Napoli oamenii au suflet, sunt primitori, ca românii. Cel mai frumos moment în Italia? Nu a avut. Italia a fost ca un duş rece. Cel mai urât moment a fost atunci când a fost două luni la spital, cu probleme la plămâni. Munca pe şantier, praful ingerat, locuinţele insalubre, sub pământ, unde a fost nevoit să locuiască, au avut consecinţele lor.
Valoarea banilor
Îl întreb dacă vrea să rămână aici. “Deocamdată da. Pentru ce să mă întorc acasa? În vacanţă da, să îmi văd familia”. Diferenţa dintre cele două ţari se rezumă la faptul că în Italia munceşti o zi şi mănânci o săptămână, în România munceşti o zi şi mănânci tot în aceeaşi zi. Valoarea banilor. Criza economică din Italia o explică simplu, tot prin valoarea banilor: “Acum opt ani lucram cu şapte sute de euro şi trimiteam mulţi bani acasă. O casă de închiriat o găseai cu 250-300 de euro, acum plăteşti 500 pe una la subsol.” Ar fi vrut să realizeze mai multe, dar dacă eşti singur şi trebuie să trimiţi bani acasă, nu reuşeşti. Speră că într-o zi lucrurile se vor schimba în România, va fi bine şi “să ne întoarcem toţi acasă.”
Românii din Napoli
Comunitatea românească din Napoli se reuneşte în Borgo, sau în Piaţa Garibaldi. După părerea lui Nicuşor, români fericiţi sunt doar cei ce nu trebuie să trimită bani acasa, şi în acest fel strâng bani doar pentru ei. Nicuşor se fereşte să frecventeze anumiţi români, pentru că aici “oamenii se schimbă. Din cauza banilor. Am pierdut aşa zişi prieteni care au dispărut pentru că îmi datorau 200 de euro. Prieteni pe care i-am adus eu aici şi s-au schimbat.” Dorinţa lui cea mai mare e ca iubita sa româncă, ce a luat decizia de a se întoarce acasa, să nu mai plece.
Ruxandra Drăgoescu
