Edizioni Rediviva din Milano a publicat, în prestigioasa colecție Phoenix, volumul bilingv „Pe coarde dulci de liniște / Su dolci corde di silenzio. Florilegiu de poezie românească” – o selecție de 75 de poezii din creația a 27 de autori, de la Alecsandri și Eminescu până la Nichita Stănescu, Marin Sorescu și Ana Blandiana.
Tradus și alcătuit de Valentina Negrițescu, volumul nu este o simplă antologie, ci o alegere afectivă și culturală, născută din dragostea pentru poezia românească și din dorința de a o face să vibreze în limba italiană. Fiecare vers tradus poartă amprenta unei legături vii între cele două lumi literare.
Armando Santarelli, scriitor și eseist italian, un vechi prieten al Gazetei Românești și care iubește România, a însoțit acest demers cu finețe critică și sensibilitate, participând la revizuirea textelor și semnând un comentariu amplu, plin de rafinament și înțelegere pentru lirismul românesc. El surprinde esența volumului ca pe o punte între culturi, o respirație comună pe coardele dulci ale liniștii.
Vă prezentăm acest comentariu scris de Armando Santarelli, despre excepționalul volum de poezie românească tradusă în limba italiană.
Într-un aer mai curat: un comentariu asupra ”Coardelor dulci de liniște”
de Armando Santarelli
În primele zile ale lunii iulie 2024, atunci când mi-a telefonat Valentina Negrițescu, de care mă leaga o lunga și profundă prietenie, desigur nu-mi puteam imagina ce avea să îmi propună. Tradusese în italiană trei sau patru poezii pe care le îndrăgea în mod deosebit. Și iată, Valentina, îmi cerea cu modestie părerea despre traducere, deoarece, preciza ea – ritmul pe care o poezie îl dobândește într-o altă limbă poate să fie evaluat mai bine doar de un vorbitor nativ. Bineînțeles, mi-a plăcut ideea de a reciti și de a savura poeziile din memorie și m-am limitat la redarea unei fluidități a traducerii și dacă vreți a unei muzicalități pe care însăși Valentina mi le cerea. A părut că totul se sfârșește acolo.
Valentina însă, prinsese gustul acestor traduceri și peste câteva zile m-a întrebat dacă aș fi dispus să continuăm colaborarea. Trebuie să spun adevărul: inițial nu eram convins că voi accepta, mai din comoditate, mai din teama de a nu fi la înălțimea cerințelor. Apoi, două motive m-au făcut să-mi schimb rapid părerea. Primul a fost dragostea mea pentru România. Al doilea motiv s-a impus cu aceeași forță: intervenția aproape simultană a soției mele și a Violetei Popescu, care, de necrezut, m-au convins cu aceleași vorbe: ”Armando, nu poți să îi spui NU Valentinei!” . Astfel, ea a continuat să îmi trimită poeziile, și, încet încet, și eu m-am entuziasmat așa cum era de așteptat. De ce? Din mai multe motive: întâi de toate pentru că Valentina mi-a spus încă o dată ca ar fi ales și tradus in primis, frumoasele poezii învățate în tinerețe și la prima maturitate. Mi s-a părut imediat o alegere meritorie, o alegere plină de nostalgie, de amintiri duioase, de cultură autentică, cea care a contribuit la plăsmuirea noastră așa cum suntem acum.
Al doilea motiv are legătură cu poezia în sine, cu poezia ca gen literar. Nu se poate opune rezistență frumuseții versului poetic, armoniei sale, capacității sale de a trezi emoții, gânduri, reminescențe sau iubiri. Așa cum ne confirmă și știința, poezia și muzica sunt cele mai bune stimulente pe care le avem la îndemână pentru emoții și sentimente. Pentru Iosif Brodskij, poetul rus premiat cu Nobel pentru literatură în 1987, poezia este un imperativ biologic, o necesitate existențială. Este un concept pe care înaintea lui îl exprimase poetul român Benjamin Fondane, dispărut în mod tragic la Auschwitz în anul 1944, pentru care ”poezia este o nevoie și nu o plăcere, o acțiune și nu o destindere”.
În al treilea rând, chiar Valentina mi-a dezvăluit un alt aspect al inspiratei sale decizii. Așa cum scrie Harieta Topoliceanu în Prefață, florilegiul poetic ales de autoare este motivat și de ”voința de a oferi cititorului italian oportunitatea de a îi cunoaște pe unii dintre cei mai reprezentativi poeți ai literaturii române și de a îl apropia de lirica lor”. Dar notele pozitive legate de alegerea Valentinei nu se terminaseră aici. De fapt idea sa prinsese contur, poate chiar fără ca ea să își dea seama, datorită unei voci importante. Într-un foarte frumos volum apărut la Editura Il Mulino, romancierul și criticul literar Paolo Di Paolo subliniase câteva adevăruri de netăgăduit referitoare la poezia din memorie. Cu intenția de a clarifica cititorului motivul pentru care ar trebui să iubim poeziile studiate în timpul școlii, Di Paolo scrie: ”Este rar ca adulți fiind să ne întoarcem la poeziile pe care le-am citit când eram studenți. Și totusi ar fi frumos să descoperim ce ecou au în noi. Și să ne dăm seama că viața le-a făcut mai ușor de citit, mai emoționante, mai prețioase.” Cum să nu fim de acord? Eu unul, mă emoționez de fiecare dată când recitesc sau repet în memorie poezii ca Alla sera de Ugo Foscolo, Il sabato del villaggio și A Silvia de Leopardi, L’assiuolo, Il gelsomino notturno și L’aquilone de Pascoli, Pianto antico și Nevicata de Carducci, La sera fiesolana, I pastori și La pioggia nel pineto de D’Annunzio, La madre de Ungaretti, Maestrale de Montale, Nessuno de Quasimodo, La capra de Saba, Autunno de Cardarelli.
Citiți și ► ”Alla Romania”, un scriitor italian a compus o poezie emoționantă pentru Ziua Națională a României
Nu este doar ceva legat de dulci amintiri, de lirici care ne-au rămas în minte datorită muzicalității lor, de versuri pe care le repetăm pentru ritmul plăcut care le definește.
De fapt – scrie Di Paolo – se poate întâmpla ca o ”poezie care părea să sune în gol, să se încarce de semnificații, să se completeze în noi, să devină în sfârșit și pe deplin clară. Zilele din urmă, chiar cele amare, o completează, fac desenul vizibil, ca în acele jocuri in care se unesc punctele pentru a delinea ceva”. Procedeul depre care vorbește Di Paolo este disigur cel care a determinat-o pe Valentina Negrițescu să aleagă cele șaptezeci și cinci de poezii care alcătuiesc florilegiul Su dolci corde del silenzio.
Nu din întâmplare găsim aici poezii simple și captivante, poezii mai complexe și profunde și compoziții al căror sens ajunge dincolo de frumusețea formală; și nu din întâmplare toți poeții prezenți în această culegere sunt reprezentativi în panorama literară română și nu numai. În acest sens, profilurile biografice trasate cu măiestrie de Mariana Adameșteanu și Carla Caccia se dovedesc a fi nu numai utile dar de-a dreptul necesare.
În ceea ce mă privește, lecturarea și finisarea poeziilor alese de Valentina nu au făcut decât să reitereze valoarea acestora, particularitatea, varietatea poeziilor românesti. O surpriză plăcută a fost aprofundarea poeziei lui Topîrceanu, autor care nu a fost tradus niciodată în limba italiană. Confirmarea unei valori certe poartă numele lui Lucian Blaga: un nucleu de sentimente, experiențe, gânduri câteodată vagi și misterioase, alteori atinse de o rază de lumină care strălucește și clarifică sensul tuturor lucrurilor: lacrimile îngăduite de Dumnezeul milostiv primului om, eternitățile care se deschid din nostalgia dulce al unui cânt de femeie, lumina interioară care mărește enigma vieții, în timp ce poetul evită să strivească corola minunățiilor lumii.
În termeni generali, volumul emană o anumită melancolie, o stare a spiritului amară, deziluzia poetului față de imposibilitea de a fi fericiți, deoarece, așa cum citim în Palinodia lui Duiliu Zamfirescu, soarta noastră este aceea de a fi/ himera dorinței de a fi. Este și concepția lui Minulescu în Romanță negativă: suntem călători cu trenul/ce ne-am urcat în tren fără tichete. Și este și reflecția Ninei Cassian în poezia Voiam să rămân în septembrie: Dar mie îmi sunt sorocite/pesemne, plecări mai dramatice/mi-e dat să mă smulg din priveliști/cu sufletul nepregătit/cum mi-e dat să plec din iubire/când încă mai am de iubit…
La fel de tristă este Noapte de mai de Topîrceanu, poezia care îi face un portret plin de delicatețe cizmarului ce cade într-un somn profund în care se materializează visul lui de basm, iar el devine frumos ca un locotenent, dansează cu o domnișoară splendidă și își imaginează că o sărută. Și atunci i se pare că se poate răzvrăti împotriva destinului său umil, declamă în fața publicului ca un adevărat orator, bucurându-se de triumful și de revanșa sa. Dar, vai, ziua acelui triumf este încă foarte departe, iar între timp, sărmanul cizmar a adormit…
Nu este vorba doar de melancolie în florilegiul ales de Valentina Negrițescu. Vara de George Coșbuc este o poezie ce vibrează în imagini, culori și sunete. Dar și în alte poezii simțim cum răsună minunatele voci ale naturii. În Balada privighetoarei, Ion Pillat redă cântarea sălbatică, de patimă și dor, a păsării cele mai iubite de poeți. Și în simpatica poezie Acceleratul de Topîrceanu, un puișor de pițigoi va rezolva enigma zarvei, a fumului și a șuieratului pe care alte păsărele, ciufulite/alarmate/și-ngrozite/ nu reușesc să le descifreze: Ce să fie?/ Nu-i nimic/ A trecut Acceleratul…” Ne aflăm în fața magiei simple și eficace a poeziei; versurile lui Topîrceanu mi-au adus aminte de lirica lui Ugo Betti în care o pală de vânt eliberează un nor rămas captiv pe vârful unei clopotnițe.
La fel de inspirată este și alegerea poeziilor ce aparțin autorilor moderni. În lirica lor percepem misterul existenței, precarietatea vieții, deziluzia exprimată de multe ori cu ironie, alte ori cu tristețe dar întotdeauna fără ranchiună. De exemplu în Nod 13 de Nichita Stănescu: N-am să știu niciodată/când am trăit/de ce am trăit am să uit/cum uită ochiul spart lumina/. Sau cum citim la Ana Blandiana în poeziile căreia (în cazul nostru Din când în când), iubirile, obiectele dragi, peisajele cunoscute, deschid spații imaginare care traduse în versuri devin emoții capabile să consoleze, să atenueze necazurile vieții:
”Din când în când se face liniște în mine
ca și cum istoria s-ar fi oprit
E ca o lumină imensă
pe o câmpie fără sfârșit
un amestec de bucurie și spaimă
ca în fața lui Dumnezeu
Stiu că ține doar o secundă, dar simt
că așa ar putea fi mereu
dacă aș avea destulă putere
să plec convinsă că vin înapoi
cum pleacă păsările în fiecare toamnă
spre viața lor de apoi.
Șaptezeci și cinci de poezii, o culegere fără ambiții exagerate, dar suficiente pentru a ne apropia de nostalgie, de versuri, de euforia și sensul general al literaturii, care din vremuri străvechi ne face să ne îndrăgostim, ne transformă, modifică felul nostru de a fi, ne transportă așa cum scrie Nichita Stănescu, într-un aer mai curat.
traducere: Adina Teodorescu
► Puteți citi comentariul în limba italiană aici ► In un’aria più tersa: un commento a “Su dolci corde di silenzio”, di Armando Santarelli
► Detalii despre carte AICI