in

Peste douăzeci de ani…”, film despre visele îngrijitoarelor

„Italia pentru mine este America”, explică Rachel. Şi este starea de spirit cu care ea şi alte menajere, îngrijitoare şi bone lucrează în casele italiene. Exploatare, trudă, responsabilităţi enorme, zero timp liber. Cu toate astea iubesc ceea ce fac: „Lucrez cu o fiinţă umană, şi sunt satisfăcută pentru că ajut pe cineva care fără mine ar avea o viaţă foarte urâtă”.

Sunt secvenţe din filmul „Peste douăzeci de ani…” realizat de sindicatul îngrijitoarelor, Acli Colf. După datele culese într-un dosar consistent, iată mărturiile femeilor care şi-au lăsat în patrie părinţii şi fiii pentru a-i îngriji pe părinţii şi fiii altora.

„Flmul începe de la întâlnirea cu cei care au crezut într-un nou proiect de viaţă. Încearcă să surprindă cum este perceput viitorul, chiar şi în vremuri de criză precum cea actuală, povestind, plecând de la munca domestică şi de îngrijire, cum este imaginată ziua de mâine sau poate… viaţa după douăzeci de ani„, explică Raffaella Maioni, responsabil naţional Acli Colf.

„Eu mă simt italiancă chiar dacă nu am cetăţenia italiană, fiindcă împărtăşesc bucuria şi tristeţea poporului italian„, povesteşte Lidia în film. Însă există multă nostalgie. Şi multe, peste douăzeci de ani, ar vrea să se întoarcă acasă, poate să se bucure de o pensie care în Italia nu le-ar garanta supravieţuirea. Chiar vor pleca?

E.P.


Faceți clic pentru a evalua această postare!
[Total: 0 In medie: 0]

Şomaj mai ridicat pentru străinii din Italia:17,3% – pentru italieni se opreşte la 11%

Maşinile a doi fraţi români, incendiate lângă Vicenza