Fizician şi poet, Daniel D. Marin este originar din Călăraşi şi are 31 de ani. În luna aprilie a anului trecut a aflat că are o problemă de sănătate ce îi poate periclita viaţa. O soluţie ar fi: 50.000 de euro şi o operaţie la Hanovra. Daniel a decis să creeze un blog pentru strângerea fondurilor şi a “fugit” în Italia, cu o bursă de studiu la Sassari, în Sardinia. A fugit pentru a uita de sine şi ca să trăiască. “Trupurile care nu ne vin niciodată bine” este titlul următorului lui volum, pe care a început să-l scrie la Sassari.
Ce aţi face dacă aţi afla că organismul dumneavoastră este ca o bombă cu ceas care stă să anunţe o dramă în orice moment? În aprilie 2012, când Daniel a primit vestea că e posibil să ajungă în orice moment în scaunul cu rotile, era asistent cercetător la Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară “Horia Hulubei” din Măgurele.
România s-a dovedit dintr-o dată un cerc strâmt, aşa că şi-a luat concediu fără plată şi a plecat în Italia cu o bursă de studiu. Daniel este o speranţă literară a României: volumul său de debut, “Oră de vârf” (Ed. Geea, 2003), a primit Premiul pentru Poezie la Festivalul Naţional “Duiliu Zamfirescu”, în 2003 şi a fost nominalizat la Premiul Naţional de Poezie “Mihai Eminescu” – Opera Prima, în 2004. Volumul “L-am luat deoparte şi i-am spus” (Ed. Brumar, 2009) a câştigat Premiul “Marin Mincu” (cel mai important premiu literar din România pentru autori sub 35 de ani) în 2010.
A plecat din ţară şi pentru că a ajuns într-un astfel de punct existenţial: “În România, de 10 ani, de când am debutat editorial, nimeni nu mă cunoaşte decât ca poet. E uluitor să constaţi că de 10 ani ai fost invitat la diverse evenimente literare, au scris oameni pe care nu-i cunoşti despre tine, ai stat la terase cu alţi oa – meni pe care nu-i cunoşti (sau prea puţin) doar pentru că ai scris şi publicat câteva poezii. Şi că în tot acest timp tu de fapt ai fost anulat ca om, “în folosul” poetului. E straniu că, de fapt, n-ai trăit. Şi nici măcar poetul sau poezia, de fapt, n-au trăit – câţi din cei cu care ai stat te-au citit? Câţi nu doar ştiau că ai numele undeva pe o carte?
Am venit în Italia să pun punct acestei situaţii. Am aplicat la prima bursă de studiu la care puteam aplica (chiar dacă e mică), în cel mai izolat loc în care puteam aplica. Pe o insulă. La Sassari. Foarte aproape de plajă şi de oameni necunoscuţi, care, eventual, n-ar vrea să îmi afle povestea. Sau ar fi dispuşi să o afle pe cea pe care aş vrea eu să le-o spun. E adevărat că în primul rând am fugit şi de mine, de o parte din ceea ce tocmai aflasem despre mine.”
Amintire sau uitare
În Italia, pe lângă faptul că studiază la Universitatea din Sassari, scrie: “Scriu ca să uit de mine, deşi astfel îmi aduc cel mai des aminte. Scriu, pe de o parte, şi ca să îmi aduc aminte de ceilalţi. Ultima oară când cineva m-a întrebat ce mai scriu, eu mă întrebam ce trăiesc. Nu mai trăiam nimic. şi am fugit pe o insulă să trăiesc. Paradoxul e că aici am scris. Aşa încât nu mai sunt sigur dacă scriu, de fapt, ca să uit sau ca să îmi amintesc că trăiesc. Scriu un volum pe care nu credeam c-o să-l scriu. Nu aş mai fi vrut să public în România şi nici măcar să mai scriu. Însă de când sunt în Italia zile întregi şi nopţi nu m-am putut gândi decât la Trupurile care nu ne vin niciodată bine (titlul următorului meu volum), nu pentru că nu ne vin bine, ci pentru că ele ne transformă într-un fel ciudat. Şi ne învaţă să ne vedem singuri de undeva din afară. Singuri de ce ne înconjoară cel mai adesea, singuri şi când ne imaginăm în centrul lucrurilor, uneori singuri faţă de noi înşine. Şi abia când renunţăm să mai fim singuri e, de fapt, cel mai greu. Sau când cineva ne studiază de la distanţă, ne trimite mesaje codate, ne ameninţă viaţa. Şi ne dăm seama că suntem chiar noi.
Ce e de făcut în acea clipă? Eu unul nu mi-am pus întrebarea. Am observat doar unde mă trage fiecare din personajele cărţii
şi am rămas pe gânduri. Nu ştiu ce se va întâmpla cu ele după ce vor ieşi în lume. Nici cu mine. E locul lor însă acolo, nu le mai pot ţine.”
Poezia diasporei
Daniel scrie de la 15 ani, din clasa a 9-a. în liceu, mergea şi la concursurile şi Olimpiadele Naţionale de Fizică, dar şi în tabere de creaţie. A realizat rubrici, interviuri şi anchete literare pentru mai multe reviste şi a participat la lecturi publice în Spania, Germania şi Italia. Între 2003 – 2007 a fost redactor la revista Oglinda literară. Din 2011 este redactor asociat la revista Zona Literară. Este realizatorul antologiei Poezia antiutopică. O anto – lo gie a douămiismului poetic ro – mânesc (Ed. Paralela 45, 2010), prima antologie retrospectivă a generaţiei 2000 a literaturii române.
Îmi spune că nu şi-a făcut o părere exhaustivă despre poeţii români ce trăiesc în Italia, dar sunt foarte mulţi poeţi buni ce trăiesc în afara României: “Eu aş face, de ar fi posibil, o antologie a poeţilor români de peste graniţe.
Sunt şi edituri româneşti în străinătate – îmi povestea Fabianni Belemuschi, în urmă cu câteva luni, despre Espacio Niram (unde eu am avut o lectură în 2009) şi despre editura pe care el şi Romeo Niram au creat-o între timp şi au deja în planurile editoriale traducerea unor scriitori români cu potenţial pentru spaţiul iberic – şi am deja indicii că unele dintre ele ar viza (sau, mai exact, n-ar respinge) publicarea unor scriitori români din ţară, dar, sper, şi a scriitorilor români din Diaspora.”
Şansa de 50.000 de euro
Daniel are nevoie de o operaţie la coloană la o importantă clinică privată din Hanovra şi de 50.000 de euro, costul ei: “Operaţia trebuie făcută la cea mai bună clinică de profil din Europa, ca să am o şansă. În România, deşi am iniţiat campania de strângere de fonduri (pe blogurile mele şi pe facebook, pe contul meu, dar au preluat mai mulţi scriitori pe blogurile lor sau chiar în ziare şi reviste) încă din august 2012 nu s-au strâns până în momentul de faţă decât circa 1.500 euro.
E incredibil de greu de strâns bani în România, aşa că m-am gândit la un moment dat să iniţiez şi un fel de campanie în Italia, dar habar nu am avut cum şi-am mai aşteptat veştile din ţară. Care, din păca te, cum spuneam, nu sunt bune…”. Pentru a-l ajuta, putem să îi cumpăram cărţile sau putem să donăm bani în contul în euro din România. Detaliile privind modalităţile de donare le găsiţi pe blogul pe care Daniel l-a creat ad-hoc: poeziepentrusanatate. wordpress.com.
Ruxandra Drăgoescu
doi oameni furioşi
dezamăgită de viaţa de zi cu
zi
domnişoara o. se hotărî să
călătorească
prin toată lumea.
îşi luă un mic bagaj o hartă un
aparat
foto şi se sui în primul tren.
se oprea în fiecare oraş mare.
se plimba admira străzile
clădirile
parcurile privea oamenii şi
bineînţeles făcea poze
peste poze.
într-o noapte abia puse capul
pe pernă că auzi cum doi
oameni
se înjurau de mama focului.
domnişoara o. ieşi pe hol şi-i
văzu
pe cei doi mai mai să se ia
la bătaie. erau roşii la faţă şi
aveau ochii scoşi din orbite.
domnişoara o. le făcu o poză
pe furiş
se strecură în cameră apoi
sub pătură.
deschise aparatul foto şi se
uită
cu încântare la poză. făcu
ochii mari.
în poză cei doi oameni furioşi
zâmbeau şi
îi făceau ştrengar cu ochiul.
