Oana Diaconu a venit în Italia în urmă cu şapte ani: trebuia să rămână numai o lună. A venit la Perugia la fraţii săi Ciprian şi Diana. S-a îndrăgostit imediat de Italia şi a rămas. Astăzi, când are 26 de ani, Oana este bucuroasă de alegerea pe care a făcut-o. Corriere dell’Umbria îi face un lung portret, intitulat „Bucuria de a trăi în Italia”.
Oana Diaconu s-a îndrăgostit de Perugia
„Am sosit la Perugia când eram foarte tânără, m-a chemat sora mea Diana care vroia să se întoarcă în România pentru a-i vedea pe părinţii noştri şi căuta pe cineva care să o înlocuiască la îngrijirea unei persoane vârstnice.
Eu nici măcar nu ştiam italiană şi sora mea mi-a pregătit fişe cu frazele principale şi numele cele mai importante şi a făcut şcoală cu mine timp de câteva zile înainte de a pleca. A fost o lecţie severă cu sora mea care mă certa spunându-mi că nu învăţ repede.
După o lună, când s-a întors Diana, i-am spus imediat că vreau să rămân în Italia şi ei nu-i venea să creadă”. În Umbria Oana a fost precedată de doi fraţi de-ai săi: Diana (care astăzi are 34 de ani), ce venise la actualul ei soţ Dino cu care astăzi are doi copii (Francesco şi Riccardo) şi trăieşte la San Mariano, şi Ciprian, fratele, care are 28 de ani şi care este căsătorit cu Ionela şi trăieşte şi el la San Mariano di Corciano şi lucrează ca zidar.
O alegere comună a fraţilor Diaconu care i-a surprins pe părinţii lor: „Tatăl meu şi mama mea – explică Oana – nu se gândeau că vom pleca toţi. Cealaltă soră, Delia, plecase deja să trăiască la Bucureşti. Tatăl meu Mihai este veterinar şi mama mea Silvia este profesoară. Ne-au pus să învăţăm cu speranţa că vom rămâne să lucrăm acolo.
Sora mea Diana lucra ca profesoară în România, şi uneori e foarte nostalgică şi nu exclude întoarcerea în ţară, unde avea o muncă importantă, chiar dacă era slab remunerată. Eu mă consider norocoasă – continuă Oana – pentru că am găsit imediat de lucru, cu ajutorul familiei unde am îngrijit persoana vârstnică. Apoi aceste persoane au avut mereu grijă de mine şi m-au ajutat să găsesc alte locuri de muncă. Si după moartea bătrânului, am rămas în casa acestei familii care m-a tratat mereu ca pe o fiică„.
Oana a lucrat ca menajeră şi ca vânzătoare în unele magazine: „Niciodată nu mi-a lipsit un loc de muncă – spune Oana – şi permisul de şedere l-am obţinut destul de devreme. Am rămas dezamăgită numai de câteva ori pentru că magazinele în care lucram au fost obligate să se închidă din cauza crizei. În aceşti ani am frecventat şi un curs de informatică şi am în program să urmez şi alt curs profesional care să-mi poată folosi în viaţă. Din câştigurile mele m-am înscris la şcoala de şoferi din Perugia, am luat permisul şi mi-am cumpărat şi maşina”.
A avut vreodată probleme de primire? „Nu – spune Oana – oamenii ştiu să-i diferenţieze pe cei care vin în Italia pentru a munci de cei care vin pentru a comite infracţiuni.
Şi noi străinii oneşti, vă asigur, suntem mai supăraţi decât italienii pe aceste persoane care mânjesc cu noroi bunul nume al conaţionalilor lor şi am vrea cu adevărat să nu fi ajuns niciodată aici. Pentru mine este o minunăţie să trăiesc la Perugia: îmi place frumuseţea oraşului, liniştea omenilor. Si apoi aici mi-am găsit prima şi unica mea iubire: Valerio, un băiat din Perugia cu care sper să am un frumos viitor împreună.”
(sursa: Corriere dell’Umbria)
