Ştefan Ionescu este un emigrant special. 60 ani, a venit în Italia în 1975. Inginer de aeronave, nu a vrut să profeseze, de teama presiunilor la care ar fi putut să-l supună Securitatea, care îl contactase în ţară. „Am vrut să fiu departe de orice secret de stat”, povesteşte Ştefan Ionescu. S-a ocupat de domeniul tipografic, dar viaţa i-a schimbat-o pasiunea pentru covoarele vechi otomane de pe pereţii din bisericile din Transilvania. A scris o carte, tradusă acum în cinci limbi, care l-a făcut celebru în lume.
Ştefan Ionescu s-a născut la Timişoara în 1951. A urmat liceul Mihai Viteazul din Bucureşti şi este absolvent al Facultăţii de Aeronave din Bucureşti, promoţia 1975. Din timpul facultăţii, încurajat de mama lui Lidia Ionescu traducător de engleză şi franceză, a fost ghid turistic la ONT. Cu prilejul unui stagiu ca ghid voluntar la Suceviţa a cunoscut-o pe viitoarea lui soţie, Teresa, o italiancă venită de la Roma.
„Când ne-am cunoscut ne-am înţeles mai mult prin semne, apoi a venit la Bucureşti ca lector de italiana la Universitate şi la Biblioteca Italiană, din 1973 până în 1974, pentru a putea fi împreună; între timp am învăţat limba lui Dante şi după un an şi şase luni am primit aprobarea de a ne căsători de la Consiliul de Stat!”.
Soţia sa a absolvit arheologia şi a făcut teza de diplomă cu marele istoric Hadrian Daicoviciu. Au împreună doi copii: Matteo şi Alessandra. Pasiunea sa pentru covoarele anatoliene din Transilvania l-au propulsat într-o lume specială, de colecţionari şi fini admiratori ai artei. Prin cartea sa, „Covoare Otomane din Transilvania”, publicată în cinci limbi, a devenit un apreciat specialist în materie invitat să conferenţieze în lumea întreagă.
Când aţi ajuns la Roma în 1975, ce gânduri aveaţi?
«Eram îngrijorat din mai multe puncte de vedere. În primul rând nu veneam ca un turist care să spună: „Îmi place Roma!”. Eram unicul fiu, deci mama rămânea singură fiindcă era văduvă. Nu mai fusesem în afara României decât în Bulgaria. Eram îngrijorat, însă veneam cu atitudinea să-mi găsesc o cale, ceea ce nu e simplu! Îmi spusesem să evit profesiunea mea de inginer de aeronave din cauza încercărilor Securităţii de a mă coopta înainte de a veni în Italia. Am reuşit să nu spun nici da, nici nu.
Primul gând ajuns în Italia a fost să fac ceva care să fie departe de orice „secret de stat”, să fac ceva cât mai civil posibil. Oricum pe mine nu mă pasionează tehnologia, mă interesează arta, dar folosesc tehnologia pentru realizarea proiectelor. Cred că acest lucru îl datorez persoanelor pe care le- am întâlnit.
De la început, am fost inginer în domeniul pre-press/prestampa în sectorul tipografiilor. Din 1977 până în 2008 am lucrat ca reprezentant pentru companii din USA, Danemarca sau Israel. Am avut şansa de a călători din interes de serviciu în tot centrul si sudul Italiei, dar şi în străinătate.»
Dacă aţi emigra acum ar fi la fel?
«Acum e mult mai greu! Competiţia este mult mai mare şi ne-am cam stricat reputaţia… Timp de 20 de ani nu am avut deloc probleme cu faptul ca vin din România, dar acum dacă dau un telefon să obţin o întâlnire de lucru cu cineva care nu mă cunoaşte, spun că mă cheamă Silvestri… Pentru că dacă aud un nume românesc, unii devin susceptibili, nu le place.
Dacă un angajator are două posturi şi se prezintă un român şi un polonez angajează polonezul; eventual românul va fi angajat dacă e platit mai puţin. Şi asta e vina netrebnicilor, pe care eu îi condamn, care vin şi au un mod de comportare de parcă a viola, a fura, a omorî un occidental este ca şi cum ai face pe Robin Hood. Trebuie o netă distincţie între oamenii cinstiţi şi cei care sunt obişnuiţi cu ne-munca!»
De unde v-a venit pasiunea pentru covoarele din Transilvania?
«Pasiunea mi-a fost fost sădită de regizorul Dan Nasta, care şi acum este pentru mine un punct de referinţă, domnia sa devenind cel mai mare colecţionar din ţară; el şi-a donat o parte din colecţie Muzeului de la Mogoşoaia, iar cealaltă parte, mă refer la scoarţe, mi-a propus să i-o public. Prin intermediul lui l-am cunoscut pe pictorul Horia Bernea.
Eu eram un modest colecţionar, pentru că dacă nu ai un portofel robust a cumpăra artă este foarte costisitor. Venind în Italia am avut revelaţia importanţei covoarelor de la noi din ţară, în special, a celor din bisericile din Transilvania; deşi le vizitasem de zeci de ori niciodată nu avusesem percepţia valorii excepţionale ale acestor covoare, pentru că toată lumea vorbeşte numai de obiecte de cult, de obiectele de bronz, de istoria bisericii, şi singurul lucru care se spune despre covoare este că „sunt făcute manual”.
Acest lucru minimal şi modest m-a determinat să mă documentez şi să mă interesez şi am văzut că în literatura occidentală există o mare confuzie, nu se ştia măcar câte sunt. În revistele calificate cum ar fi Halli sau în lucrările experţilor mondiali cum ar fi Michael Franses am găsit informaţii care proveneau de pe la 1900 şi nu exista nici o carte despre acest patrimoniu în limba română.
Existau zeci de alte publicaţii despre Cucuteni sau ceramica din Marginea, dar despre covoare nimic. Şi atunci, lucrând eu în domeniul prepress şi având mulţi clienţi editori m-am întrebat: „ce anume caută un editor? caută un subiect major!”. Am început să mă ocup de acest subiect şi am văzut că despre covoarele din Biserica Neagră nu fusese publicat nimic de mult timp, dar erau bine păzite – adică nu se puteau face fotografii în biserică – şi singurul material disponibil erau nişte vederi la uşa bisericii care aveau pe spate informaţii de mâna a treia.
Exista o discrepanţă extraordinară între fond şi felul în care acest fond era prezentat. Bineînţeles, motivul era de căutat în aspectul politic. Covoare de rugăciune otomane care se află în biserici săseşti erau ceva absolut compromiţător pentru viziunea culturală a perioadei comuniste. Niciunul dintre specialiştii noştri nu s-a ocupat de aşa ceva, nu exista o teză de diplomă sau doctorat, publicaţii şi mi-am spus: „Ok, aceasta este o mare oportunitate! Hai să o fac eu”.
Timp de trei, patru ani am negociat cu toate parohiile din Transilvania drepturile de publicare. Pentru că parohiile spuneau că aceste lucruri sunt de valoare şi pentru a le publica trebuia să îndeplinesc anumite condiţii. Am început negocierile din 1995 cu Biserica Neagră (ajutat de epitropul Bisericii, ing. Erwin Hellmann) şi în 2000 am încheiat contractul de publicare; pe acest parcurs am întâlnit oameni minunaţi, succesiv încheind contracte cu bisericile din Sighişoara, Mediaş etc.
Un rol fundamental, chiar de la prima întâlnire, l-a avut părintele Reinhart Guib, care de curând a devenit episcopul Bisericii Evanghelice C.A. din România: el m-a încurajat şi sfătuit în orice situaţie demonstrând o mare atenţie pentru covoarele din minunata biserică de la Mediaş. Am adunat material pentru o carte care să fie definitivă şi am început lucrul.
Dar, a trebuit mai întâi să spăl cam 200 de covoare! Neprevăzut! Pentru că nu se pot face fotografii la covoare murdare. O echipă de specialişti, condusă de Rodica Dinulescu de la Muzeul Brukental timp de doi ani s-au ocupat de acest lucru – a spăla covoare manuale nu e simplu – trebuie să fie vara, să se usuce întinse, cu produse naturale, cu plante, etc.
După această etapă, am făcut fotografiile, cu ajutorul unei instalaţii de iluminat în sacristia Bisericii Neagre cu covoarele aşezate orizontal. Fotografiile le-a făcut braşoveanul Arpad Udvardy. Am fost ajutat foarte mult de directorul de atunci al Muzeului Brukental, Alexandru Lungu.»
Când aţi publicat cartea şi ce efecte a produs?
«În anul 2004 am terminat lucrarea şi în 2005 am tipărit primele două ediţii în italiană şi engleză. Datorită ambasadorului Theodor Baconschi lansarea cărţii a fost însoţită de o expoziţie cu covoare din Transilvania la Accademia di Romania la Roma, sub patronajul Ambasadei României pe lângă Sfântul Scaun. Din păcate, în ziua inaugurării a murit Papa… Mentionez că la deschidere a participat d.l Klaus Johannis, primarul din Sibiu.
În timpul expoziţiei am primit o invitaţie de la celebrul Muzeu de Cultură Islamică din Berlin de a reitera expoziţia. În octombrie 2006, cu mari eforturi am inaugurat la Berlin expoziţia ce s-a bucurat de un enorm succes: 90.000 de persoane în trei luni au vizitat expoziţia din cadrul muzeului Pergamon.
De la Berlin, unde a fost prezentă cea mai mare specialistă turcă Nazan Olçer şi englezul Michael Franses mi s-a propus să facem o expoziţie cu covoarele din Transilvania în Turcia. Pentru prima dată la Istambul s-a reconstruit un interior de biserică luterană, cu bănci, altar, orgă şi covoare pe pereţi.
Tot Istambulul era plin de afişe cu imagini din Biserica Neagră! Această expoziţie a fost considerată una dintre cele mai frumoase din ultimii 20 de ani, nefiind vorba doar de covoare atârnate pe pereţi, ci de explicarea unui fenomen intercultural unic legat de prezenţa acestor covoare în bisericile transilvănene.
Anul trecut am susţinut conferinţe în zece oraşe americane, prezentând aspecte legate de scoarţele româneşti şi covoarele din Transilvania. În aceşti ani am cunoscut pe cei mai mari colecţionari şi specialişti ai domeniului, mulţi dintre ei participând în excursiile mele de studiu din Transilvania pe care le fac anual.»
Cartea dumneavoastră are un subiect unic în România: covoarele din bisericile luterane din Transilvania. De ce sunt atât de speciale ?
«Transilvania este singurul loc în lume unde covoarele s-au păstrat pe pereţi de 400 de ani, de 500 de ani. În moscheile din Turcia şi în palatele din Italia covoarele erau puse pe jos. Eu am identificat 60 de biserici săseşti care aveau astfel de covoare, ceea ce reprezintă un fenomen. În bisericile luterane, după conversia la protestantism frescele au fost spoite cu alb sau chiar distruse, dar cu timpul li s-a părut un loc gol şi au început să aducă aceste covoare decorate cu motive florale sau geometrice.
Acest decor reflectă tradiţia sunită a turcilor, în timp ce tradiţia şiită a persanilor permite reprezentarea animalelor sau a chipului omenesc. Eu am lucrat toată cartea, fiecare fotografie, fiecare text, toată paginaţia, modificând mereu până am fost mulţumit. Lucrul s-a complicat destul de mult fiindcă am făcut cartea în cinci limbi: cele trei din Transilvania – română, maghiară şi germană – adăugând engleza şi italiana.»
Ce părere aveţi despre românii din Italia?
«Sunt o extraordinară resursă pentru Italia căci românii se integrează foarte uşor şi sunt pricepuţi. Despre cei 100.000 de români care a emigrat la Roma pot spune că se putea face mai mult… Asistenţa primită la început a fost minimă. Venirea aici lor era o chestiune de care nici Italia nici România nu s-a prea ocupat. Singurul ajutor provenea de la Caritas.»
V-aţi reîntoarce în România definitiv?
«Revin în România de mai multe ori pe an, dar familia mea este aici la Roma, oraş pe care-l iubesc nespus şi unde avem rădăcini stravechi. În plus Accademia di Romania mi-a oferit şansa de a cunoaşte pe parcursul anilor personalităţi culturale de vârf printre care Roman Vlad, Horia Bernea, Dan Haulică, Zoe Vida. Iar în ultima vreme, la Roma auzi foarte des vorbind româneste pe stradă, în autobuz sau la supermarket…»
Care este cea mai mare problema în România?
«Dupa parerea mea, corupţia şi imoralitatea.»
Crina Suceveanu
