in

Un scriitor italian a investigat cauzele sindromului Italia: «Am vorbit cu badante care și-au lăsat copiii acasă. Începutul era mereu acelaşi: lacrimi»

SINDROMUL ITALIA.  CINE ARE GRIJĂ DE ÎNGRIJITOARE?

Le numim “badanti”, un cuvânt care în parte își găsește un echivalent românesc în forma “îngrijitoare”, femeie plecată la muncă în străinătate care are grijă de persoane în vârstă, bolnave, cu dizabilități la domiciliul acestora.

Vin din Ucraina, din Rusia, din Polonia, din Republica Moldova şi mai ales din România. Ajung în Italia asumându-şi o sarcină niciodată uşoară: cea de a-i îngriji pe membrii vârstnici sau pe bolnavii familiilor noastre cărora noi nu putem sau nu vrem să le purtăm de grijă.

Timp de milenii în istoria umanității, persoanele în vârstă au fost îngrijite de membrii familiei. Dar îmbătrânirea şi atitudinea pe care societatea o are faţă de ea nu e legată doar de partea fiziologică, este şi rezultatul unui proces cultural şi de aceea e supusă unor inevitabile schimbări în epocile istoriei. Progresul ştiinţelor medicale şi cotitura demografică a Occidentului au dus la o creștere foarte mare a numărului de vârstnici cu peste 70 de ani. În acelaşi timp raportarea la anii bătrâneţii a suferit o modificare aproape radicală: de la bun de valoare la povară pentru societate. Domeniul cunoaşterii e mult prea vast, cunoştinţele evoluează mult prea rapid pentru a deveni un patrimoniu interior de transmis altora; bătrâneţea şi înţelepciunea aproape că nu mai sunt asociate. În plus, în defavoarea bătrâneţii mizează convingerea – de altfel nedemonstrată – că o societate îmbătrânită devine mai puţin eficientă şi competitivă.

Astfel, acolo unde altădată acţiona tribul, clanul, familia burgheză, familia lărgită, acum intră în scenă badantele. A-i îngriji pe vârstnici şi pe bolnavi de dimineaţa p­ână seara e o muncă în sine deja foarte grea. Iar dacă e făcută şi cu preţul plecării din propria ţară şi de lângă cei dragi, atunci implică probleme inevitabile, sentimente de vinovăţie, remuşcări şi adeseori grave patologii de natură psihică şi nervoasă.

Este o situaţie socială şi umană pe care în Italia o cunoaştem, dar care ne lasă, totuşi, aproape indiferenţi, pentru că nu o experimentăm ca actori, ci ca spectatori. De altfel, dacă nu ne ocupăm de ai noştri, de ce ar trebui să ne facem griji pentru îngrijitoare?

Şi totuşi, suntem în faţa unui fenomen care priveşte astăzi mai mult de un milion de femei din estul Europei, un exod de-a dreptul colosal. Şi totuşi, ştim sau ar trebui să ştim ce poate însemna să te desparţi de cei dragi şi adeseori de proprii copii: un sacrificiu ce nu are preţ, o fractură extrem de dureroasă care generează sentimente de vinovăţie pe care niciun salariu, nicio gratificare nu o va mai putea alina.

Singure, aceste femei vin să îngrijească persoane despre care nu ştiu nimic. Departe de făpturile care au ieşit din pântecele lor şi care, la rândul lor, plătesc amarnic golul afectiv lăsat de părinte. Supuse ani de-a rândul, zi şi noapte, la o muncă repetitivă şi istovitoare. Resemnate la o soartă nenaturală, cu care civilizaţia umană nu s-a mai confruntat niciodată până acum: aceasta este condiţia fiinţelor umane pe care le numim badante.

Este aproape inutil să precizăm că e vorba de persoane care sosesc în Italia împinse de nevoie. Nevoia primară este, evident, de natură economică: vin la muncă pentru a scăpa casa de datorii, pentru a da copiilor posibilitatea de a studia, pentru a evada dintr-o realitate economică şi socială fără ieşire, pentru a fugi de un soţ beţiv şi pierde-vară sau, pur şi simplu, pentru a-şi permite o viaţă mai bună.

Dintre diferitele aspecte ale fenomenului migraţiei de îngrijitoare de bătrâni din Europa de Est cel care ne interesează în mod special este latura umană, mai precis cum anume aceste femei îşi trăiesc propria condiţie în timpul şi mai ales după încheierea experienţei lor de muncă. Pentru a putea face aceasta, am avut o serie de discuții scurte și concise cu multe badante (în special românce). Am ascultat mărturiile celor care lucrează în sătucuri italiene, ale celor care lucrează în oraşe mari, ale celor care au îngrijit bolnavi mai puţin sau dimpotrivă foarte gravi, ale badantelor care au rămas alături de persoane care abia îşi permiteau să le plătească, precum şi ale celor care au îngrijit persoane bogate sau chiar aristocrate.

Aşa cum era de aşteptat au ieșit la iveală realităţi dintre cele mai diferite. A fost o mângâiere să aflu despre relaţii dintre badante şi asistaţi care s-au desfășurat în mod foarte pozitiv şi e clar că acest lucru depinde de caracterul bun şi de comportamentul reciproc corect. Alteori raportul s-a dovedit a fi dificil, dar suportabil. Dar dacă pentru a îngriji un bolnav o badantă se îmbolnăveşte la rândul ei, starea lucrurilor se schimbă dramatic.

Primele date referitoare la stările patologice dobândite de badante în timpul desfăşurării propriei activităţi au fost prezentate în cadrul cercetărilor a doi psihiatri ucrainieni: Andriy Kiselyov şi Anatoliy Faifrych. Reiterarea problemelor de depresie la badantele care se întorceau acasă după ce au muncit în Italia i-a convins să studieze din punct de vedere clinic fenomenul numindu-l “sindromul italian”.

După cum scria jurnalistul Alessandro Leogrande într-un articol din decembrie 2011, deja în anul 2005 cei doi psihiatri descoperă că unele femei întoarse din Italia unde au fost implicate în munci grele de îngrijire a persoanelor în vârstă sau bolnave conturează un cadru clinic deosebit. Stările de anxietate şi de depresie manifestate de aceste femei par legate de o profundă fractură a identităţii însoţite de slăbirea sentimentului matern împletit cu sentimente de vinovăţie şi de ruşine. “Aceste mame”, scria Leogrande, “nu mai ştiu cărei familii şi cărei parte a Europei aparţin, ca şi cum o antică armonie s-ar fi frânt brusc.”

Ulterior, alţi psihiatri încep să se ocupe de cazuri similare în Republica Moldova şi în România.

Acestea erau informaţiile pe care le deţineam despre “Sindromul italian” înainte ca acesta să capteze definitiv atenţia mea, deteminându-mă să m­ă dedic acestuia în mod aprofundat şi detaliat. Am decis, aşadar, să mă deplasez la Iaşi, la Spitalul Psihiatric Socola, unul dintre cele mai vechi spitale din România, specializat în tratamentul bolilor nervoase cărora le sunt victime multe badante.

Mulţumită ajutorului dlui. Liviu Popa, liber profesionist din Constanţa şi român de mare clasă, precum şi bunelor servicii ale dnei avocat Geta Lupu, Preşedinte onorific al Partidului Românilor din Italia, am avut acces atât la structurile administrative, cât şi la cele sanitare ale Spitalului din Socola. A fost deosebit de utilă colaborarea cu personalul administrativ, în special cu amabilul, binevoitorul domn Robert Ferenţ. Preţioasă a fost, desigur, contribuţia celor două doamne psihiatru care lucrează în spital – doamnele doctor Andreea Nester şi Raluca Ioana Prepeliţă -, dispuse să ilustreze patologiile (dar şi povestea umană) a pacientelor afectate de “Sindromul Italia”.

Datele care au rezultat nu sunt încurajatoare. În ultimii zece ani s-au înregistrat mai mult de trei mii de cazuri de femei românce ajunse în Italia ca badante sau ca menajere şi care sunt expuse la a se îmbolnăvi de “Sindromul Italia”. În anul 2017 aproximativ 170 de femei întoarse din Italia, Spania şi Germania s-au adresat psihiatrilor din Socola suferind de stări patologice legate de munca pe care au depus-o. Iar numărul lor este în creştere, după cum arată datele din primele luni ale anului 2018 şi confruntarea cu anii precedenţi. Trebuie precizat faptul că la Spitalul Psihiatric din Socola sunt internate (sau tratate) badante provenind în special din regiunile de nord-est ale României; prin urmare, dacă luăm în considerare întreaga naţiune şi existenţa altor centre pentru tratatarea “sindromului italian”, numărul de cazuri este mult mai mare și este pe deplin justificabil să se vorbească despre un fenomen social grav şi îngrijorător.

Cadrul clinic creionat de psihiatrii din Socola este variat, complex şi cuprinde multe patologii. În cazurile mai uşoare s-au înregistrat stări de anxietate, tulburări de identitate, tulburări de alimentație și de somn, tulburări somatoforme şi disociative. În cazurile mai serioase pacientele prezintă comportamente psihotice, tulburări obsesiv-compulsive, tulburări paranoide, schizoide şi depresii. Acestea, în formele cele mai grave, pot ajunge la sinucidere.

Pacientele de la Socola sunt tratate de o echipă medicală specializată, urmează protocoale care variază în funcţie de tulburare şi de nivelul ei de gravitate. Tratamentul terapeutic prevede, în esenţă, un parcurs farmacologic îmbinat cu psihoterapie adecvată. Doamnele doctor au ţinut să sublinieze că suportul familiei este foarte important în fiecare etapă a tratamentului. Reintegrarea în c­âmpul muncii este posibilă şi are loc în cazul a aproximativ jum­ătate dintre paciente; totuşi, în ciuda îmbunătăţirilor şi în anumite cazuri ale vindecării complete mare parte dintre ele nu vor să se întoarcă în Italia.

În ceea ce priveşte dimensiunea şi gravitatea problemei surprinde faptul că în mass media italiană nu a avut un ecou adecvat; cu c­âteva excepţii cum ar fi un material publicat în Servizio Informazione Religiosa şi un altul în ziarul catolic Avvenire. Importantă a fost contribuția emisiunii de televiziune transmisă în octombrie 2011 pe canalul RAI 3, emisiune în care “Sindromul italian” a fost extins la inelul cel mai fragil al întregului lanț, şi anume copiii taților și mamelor plecați în străinătate să muncească. Este un fapt dovedit că aceşti copii privaţi de figura părintească şi încredinţaţi bunicilor, rudelor sau chiar vecinilor se îmbolnăvesc de boli grave pe care credeam că le putem găsi doar la persoane adulte. O statistică neoficială cuprinzând toate ţările din estul Europei vorbeşte de 40 de cazuri de sinucideri de copii aşa numiţi “orfani albi”.

Cu greu şi cu multă discreţie le-am întrebat pe badantele care au lăsat copii acasă, dacă vor să vorbească despre acest lucru. Începutul era mereu acelaşi: lacrimile. Şi tablourile descrise se asemănau mult: c­âteva cuvinte, apoi o tăcere plină de angoasă care spunea mai mult decât orice fel de discurs, apoi aceste cuvinte, mereu aceleaşi: “El aşteaptă. Aşteaptă.”

“Dar eşti aici şi pentru el, pentru binele lui. Şi apoi vă auziţi la telefon, nu?”

O grimasă amară: “Da, sigur, avem telefoanele mobile şi skype. Dar uneori e şi mai rău.”

“De ce?”

“Pentru că îi vezi ochii.”

“E normal să fie trişti, dar…”

“Nu e doar asta. Uneori vezi că … te judecă, te condamnă.”

E de la sine înţeles că aceşti copii au absolută nevoie de tutelă, de asistenţă, de a fi puşi în cele mai bune condiţii posibile pentru a suporta o privaţiune care nu poate avea decât consecinţe devastante pentru psihicul lor. Este o sarcină pe care autorităţile române o iau serios în considerare şi sunt convins că vor găsi modalităţile adecvate pentru a le înfrunta şi rezolva, la fel cum se întâmplă şi în urma descoperirii “sindromului Italia”. Un ulterior ajutor ar putea veni chiar din Italia; aşa cum pentru emigranţi se găsesc soluţii de masă şi cazare, pentru “orfanii albi” s-ar putea crea structuri în care să fie găzduiţi, modalităţi de integrare în şcoli astfel încât să poată fi alături de părinţi.

Dacă suferinţele şi tragediile copiilor trezesc în fiecare dintre noi mare tulburare, nu lipsesc în poveştile de viaţă ale badantelor cazuri atât de dramatice încât par neverosimile. În exerciţiul profesiei lor specialiştii de la Spitalul Socola ascultă şi devin deținătorii a nenumărate istorii personale. Din anumite puncte de vedere toate se aseamănă, dar în fiecare se regăseşte elementul subiectiv, trăsătura umană care o face dureros de unică. Am ascultat câteva astfel de istorii de viaţă de la doamnele doctor Nester şi Prepeliţă şi două m-au emoționat în mod deosebit pentru incredibila înlănţuire de suferinţe în care protagonistele au devenit victime.

Fotografie de arhiva

Prima e povestea unei badante pe care o vom numi Anica, sosită în Italia la 45 de ani. Este mama a şapte copii dintre care unii fără loc de muncă, iar soţul ei este un beţiv. Era hotărâtă să ofere familiei sale o casă demnă de acest nume. O agenţie îi găseşte un loc de muncă la un bătrân rezident într-o mică localitate din sudul Italiei. Ea ştie un pic de italiană, dar cu bătrânul – de altfel bolnav de Alzheimer – nu poate comunica pentru că acesta vorbeşte numai în dialectul local. În plus, familia bolnavului îi impune un regim alimentar de care nici măcar un câine nu e demn: pâine, apă şi un pic de m­âncare gătită, dar niciodată proaspătă. Femeia rezistă câteva zile după care, terminându-i-se banii, se hotărăşte să se întoarcă acasă.

Este atât de exasperată şi de dezamăgită că iese în stradă, hotărâtă să se întoarcă în România pe jos! O salvează mila câtorva persoane care o găsesc şi o susţin până când găseşte de lucru la un alt bătrân. După moartea acestuia, lucrează ca badantă la alte două persoane în vârstă. După zece ani de muncă depusă ca badantă familia are banii pentru a cumpăra o casă, lucru pe care efectiv îl va face. Anica e bucuroasă, dar îi lipsesc vreo doi ani până la pensie, motiv pentru care rămâne să lucreze în Italia. După doi ani revine în România pentru a se bucura, în sfârşit, de casă şi de familie. Dar la întoarcere nu va găsi nici casa, nici familia. Casa a ars, iar membrii familiei, care nu o mai văd de ani buni, nu-i mai demonstrează afecţiune. Printre ei femeia, care şi-a sacrificat ani buni din existenţă pentru familie, se simte o intrusă. Anica a fost şi va rămâne mereu o străină.

Cealaltă poveste de viaţă se referă la o badantă (pe care o vom chema Ioana) sosită în Italia când avea 41 de ani. Ioana găseşte de lucru într-o regiune din centrul Italiei: trebuie să îngrijească un bătrân care suferă de dureri artritice şi de alte boli legate de vârstă. Din păcate familia bărbatului este contrară administrării de medicamente, inclusiv de antidolorifice; rezultatul este că noaptea nu dorm nici bătrânul, nici badanta. Din cauza acestei atitudini aberante starea bolnavului se agravează lună după lună; membrii familiei atribuie acest lucru neglijenţei Ioanei şi o tratează în mod inuman, astfel încât în ultimii doi ani de asistenţă badantei i se permite să iasă doar trei ore pe săptămână.

Abătută de această experienţă, Ioana fuge din respectiva familie şi merge la fiicele sale care trăiesc în Spania. Raportul e dificil, lipsit de afecţiune, curând fiicele impun mamei să se întoarcă la soţul ei care între timp a risipit banii adunaţi de Ioana cu munca ei de-a lungul anilor. Când Ioana se întoarce în România soţul, cu mintea afumată de băutură, nu mai vrea să ştie de ea şi o goneşte de acasă. Disperată, Ioana se întoarce în Italia într-o tentativă extremă de a da un sens vieţii ei. Dar privaţiunile şi suferinţele fizice şi morale nu mai sunt suportabile: copleșită de tulburări psihotice e găsită şi transportată la spital de o patrulă a poliţiei locale. De aici, cu sprijinul Ambasadei României, e ajutată să se întoarcă în ţară şi e internată la secţia de psihiatrie de la Socola. În prezent, starea ei de sănătate s-a ameliorat ușor. Soţul, ajutat şi el de structurile sanitare, a fost constrâns de autorităţile judiciare să o reprimească pe soţie în casă. Trăiesc mulţumită pensiei ei, iar ea a regăsit între timp o fărâmă de speranță de viaţă.

Experienţa vizitei la Spitalul Socola s-a încheiat cu o scurtă vizită la bolnavele de la secţia psihiatrică feminină. Intrat acolo mi s-a părut că mă aflu în tragica realitate descrisă de Cehov în nuvela “Pavilionul numărul şase”. Nu doresc să povestesc ceea ce am văzut, pentru că iese din tema principală a acestui material, privind latura clinică a patologiilor nervoase. Spun numai că, odată ce am ieşit din pavilion, nu am reuşit să pun stavilă lacrimilor. Fără să intru în detalii aveam senzaţia de a mă fi cufundat într-o dimensiune inumană: simţeam o angoasă insuportabilă pentru aceste persoane care sunt, de fapt, umanitatea, cea mai dureros rănită, cea care ne dezbracă de prezumţii, de orgoliul nostru nemăsurat, de dorinţa noastră de atotputernicie.

Este o umanitate care pare a ne invita să ne oprim în faţa unui destin aparent ineluctabil. Şi totuşi nu este aşa. Există specialişti care luptă în fiecare zi, oră de oră cu una din sarcinile cele mai dificile ale ştiinţei medicale pentru a reda un pic de viaţă, de demnitate, de sănătate persoanelor care suferă de patologii atât de teribile. Ei trec pe coridoare cu zâmbetul celui care ştie ce presupune o boală care tulbură profund mintea; dar e şi un zâmbet exprimând speranţă şi afecţiune, zâmbetul celui care e capabil să-și păstreze umanitatea într-un loc unde există ispita de a găsi un loc numai ştiinţei. A îmbina una cu cealaltă: acesta este singurul mod de a da speranţă acestor bolnavi şi de a vorbi de o cunoaştere adevărată. Un punct de sosire pe care minţile care exclud umanitatea din modul lor de a face nu-l vor putea atinge vreodată.

Armando Santarelli

Traducere de Gabriella Molcsan

Românce din diaspora ajunse la psihiatrie? Statul român a decis: ”Sindromul Italia nu există”

Istoria ”Sindromului Italia”, femeile suferă o criză de identitate considerându-se nedemne de statutul de „mamă”