Între cei 14 voluntari care au participat la prima misiune medicală internaţională în Italia grav afectată de pandemie, se aflau și patru orădeni, Alexandra Pop, dr. Dragoş Botea, dr. Monica Dacz şi dr. Alin Suciu. „Bihoreanul ” publică amintirile emoționante ale celor patru din Italia. .
Dr. Alin Suciu, de la UPU-SMURD Bihor, a aflat că se caută voluntari de la şeful unităţii, dr. Hadrian Borcea, şi n-a stat pe gânduri. Voluntar la SMURD încă de la 16 ani în oraşul natal, Târgu Mureş, Alin a devenit orădean prin căsătorie, iar de-a lungul anilor a avut prilejul să călătorească în Italia, ba şi să înveţe limba. „N-am ezitat nicio clipă. Era nevoie de solidaritate, de umanitate”, a povestit el.
La fel a procedat şi colega sa, dr. Monica Dacz. „Ştiam situaţia dramatică de acolo, dar şi că mai sunt 2-3 săptămâni până să devină serioasă şi la noi. În 10 minute am dat răspunsul: da!”, spune doctoriţa. „Am învăţat de acum câţiva ani cum să acţionăm în pandemii, când a fost criza Ebola. Ne-am antrenat inclusiv cu echipamentele de protecţie”, adaugă Monica, membră USAR (Urban Search and Rescue România), echipă de elită pregătită să acţioneze inclusiv în cazuri de atacuri chimice şi biologice, care a intervenit cel mai recent în Albania, după cutremurul din noiembrie.
„Eu am vrut să plec încă dinainte să se declare starea de urgenţă la noi, dar nu am putut. Aveam colegi şi prieteni medici în Milano, de la care am primit ghiduri terapeutice, voiam să le întorc ajutorul”, mărturiseşte şi dr. Dragoş Botea, de la secţia ATI a Spitalului Judeţean.
Gestul său e cu atât mai meritoriu cu cât i s-a făcut o ofertă să lucreze, pe bani mulţi, într-un spital din Marea Britanie, unde presta înainte de pandemie câte o săptămână în fiecare lună pentru a-şi rotunji veniturile, deoarece acasă are contract cu Judeţeanul doar pentru gărzi.
Asistenta Alexandra Pop, colegă de secţie, a fost şi ea special motivată: în 2004-2005 a lucrat într-un spital de lângă Milano. „Nici măcar nu m-am consultat cu familia. Am răspuns apelului, apoi i-am anunţat şi pe ai mei”, spune femeia, mamă a trei băieţi. „Am vrut să le fiu un model şi lor”, argumentează Alexandra.
Fiecare dintre cei patru are un destin aparte. Dacă Dragoş (39 ani) a preferat Oradea rămânerii în Marea Britanie, nici Alexandra nu e o asistentă oarecare: a absolvit Facultatea de Medicină, iar acum, la 45 de ani, elaborează o teză de doctorat pe un subiect aplicat: „Particularităţi de îngrijire a bolnavului diabetic cu complicaţii cardiovasculare în ATI”. Alin, 38 ani, „măritat” la Oradea, e divorţat şi are doi copii, cărora le-a putut dedica mai puţin timp decât profesiei. La 42 ani, Monica e nemăritată pentru că s-a consacrat şi ea meseriei, foarte rar având răgaz pentru celelalte pasiuni, speologia şi snowboardingul.
Cei patru orădeni au plecat spre Italia pe 7 aprilie, cu un avion militar, de pe un aeroport de lângă Timişoara, aterizând tot pe un aerodrom militar, lângă Milano.
Repartizaţi la spitalul din Lecco, un oraş cu 50.000 locuitori, au urmat un instructaj pentru a se familiariza cu circuitele şi procedurile, pe care aveau să le comunice apoi, zilnic, colegilor de acasă, de la Spitalul Judeţean şi cel Municipal. „Am fost primiţi de italieni cu o incredibilă căldură şi ne-au tratat permanent ca pe egalii lor”, spune dr. Suciu.
Alin a primit o misiune de cea mai mare încredere, managementul bronhoscopic al pacienţilor Covid din toate cele cinci secţii ATI ale spitalului din Lecco, şi a coordonat toate manevrele specifice, de la bronho-aspiraţie la traheostomie aspirată, asistat adesea de Monica.
„M-a impresionat înaltul profesionalism al medicilor şi asistentelor italieni. Ca să vă daţi seama, pacienţii Covid ajunşi la ATI pot fi extrem de instabili, acum sunt OK, dar după câteva ore pot fi la graniţa cu moartea. Pot avea sângerări intrapulmonare dramatice, obstrucţii pulmonare ciritice. Cu toate acestea, niciun pacient intubat nu avea nicio escară. Asistentele erau total empatice cu toţi bolnavii, îi mângâiau şi le vorbeau cu tot dragul”, spune Alin (foto), care îşi aminteşte numele multor pacienţi, pomenindu-l pe Francisco, „un bătrânel foarte simpatic, care ne făcea semne prieteneşti cu mâna şi comunica pe tabletă cu cei de acasă pentru a-i îmbărbăta”.
„În Italia, pe ATI munca de infirmier o fac asistentele”, confirmă Alexandra. „Eu însămi, o zi întreagă, am tăiat unghiile tututor pacienţilor. M-a impresionat calmul tuturor, de la medic şi asistenţi până la pacienţii conştienţi. Atmosfera din spital şi chiar cea din oraş nu semăna nicidecum cu cea descrisă de televiziunile noastre, care panichează oamenii. Ar trebui să nu difuzeze doar numărul îmbolnăvirilor şi deceselor, ci şi al vindecărilor, să spună şi lucrurile pozitive. În fond, nu bolnavii Covid sunt cel mai greu de îngrijit, ci pacienţii cu arsuri şi cu traume mari”, afirmă asistenta.
Pe toată durata misiunii, n-au ştiut nici ce zi a săptămânii, nici ce dată a lunii era. „Practic, ziua noastră de lucru a fost de 18 zile”, spune dr. Dragoş Botea. „Singurele zile pe care le-am simţit speciale au fost de Paştele catolic, pentru că italienii au decorat holul spitalului, şi de Paştele ortodox, când am primit mesaje de acasă”, îşi aminteşte dr. Monica Dacz.
Zi de zi, orădenii erau luaţi dimineaţa de la hotel şi seara târziu, după 8-14 ore, erau duşi înapoi cu un microbuz al municipalităţii, în rest toată şederea lor s-a rezumat la îngrijirea pacienţilor. Când au ajuns în spital erau 62, pe parcurs au pierdut doar doi, dar majoritatea s-au făcut bine şi au avut reacţii emoţionante. „Un pacient a sesizat că nu sunt vorbitor nativ de italiană, iar un coleg de acolo i-a explicat că sunt român. I-au dat lacrimile şi m-a strâns de mână, m-a întrebat dacă putem face poze să le trimită familiei. Apoi ne-a pus cântecul „Insieme” (n.r. – Împreună), imnul Campionatului Mondial de Fotbal din Italia 1990, cel cu „unite Europe””, povesteşte Alin.
Orădenii spun că nu s-au temut nicio clipă de pericolul infectării, chiar dacă acesta era real, pentru că, după cum spune Alin, „dacă eşti pregătit cu adevărat şi îţi iei măsurile de precauţie indicate în proceduri, te fereşti”. L-a impresionat, de altfel, bunul-simţ cu care medicii şi asistentele din Italia foloseau echipamentele de protecţie, fără risipă, raţional, precum şi faptul că nu au avut „dezertori”. „E monstruos, ca medic, să fugi, să refuzi să-i ajuţi pe cei bolnavi, asta nu ţine de partea medicală, ci de caracter”.
În spitalul din Lecco, au fost 384 cadre medico-sanitare infectate, iar 10 au decedat, dar nimeni nu s-a sustras de la muncă. „Cine face meseria asta nu o face cinstit decât din vocaţie”, întăreşte Alexandra, completată de Dragoş: „Noi, medicii, trebuie să facem totul pentru pacient”.
Românii noştri au un singur regret. Că nu au putut vizita locurile, de o frumuseţe extraordinară. „Vedeam munţii dincolo de ferestrele spitalului, Lecco e pe marginea lacului Como, dar nu am avut timp de nicio vizită”, spune Dragoş. În schimb, pentru că au legat prietenii cu toţi confraţii italieni, făcând schimb de telefoane şi emailuri, ştiu că vor fi invitaţi din nou, de data asta ca turişti, după ce nenorocirea se va încheia.
Înscrie-te pe pagina noastră de Facebook: GAZETA ROMÂNEASCĂ
