Am fost acolo zile întregi. Am povestit tuturor, zadarnic, ce văd. Ce simt. Nu-i un film. Nu-i o carte. E o realitate pe care o pot înţelege numai oamenii care au fost acolo. Care au simţit energia şi, pe bună dreptate, agresivitatea salvatorilor. Şi inocenţa supravieţuitorilor. Coşmarul lor este departe de final.
Mii de oameni au devenit o familie, acolo în corturi. Una numeroasă şi necăjită. Printre ei şi români de-ai noştri. Nu mai există oameni bogaţi şi săraci, nu mai există străin şi italian. Nu mai există „eu am şi tu n-ai”. Acum sunt vecini de paturi. Îşi împart mâncarea şi gecile, se consolează şi ajută reciproc.
Nu un cutremur, dar o experienţă ca asta ar fi bună pentru toată lumea, la fel ca un marş de multe luni în armată. Să ştii că ai pierdut tot şi că ai rămas doar cu sufletul din tine, drogat de voinţă şi de promisiuni. Că tu, prin mâinile tale, trebuie să-ţi refaci viaţa de la zero. Că n-ai moşteniri. Nici avere. Dar ai o viaţă pe care o preţuieşti mai mult ca oricând. Aş vrea să se înveţe că-i mai important să-ţi preţuieşti aproapele şi să fii om, decât să te rostogoleşti după o avere pe care-o poţi pierde în jumătate de oră.
Cu toţii sunt acum, dependenţi de ajutoarele trimise de voluntari. Spun că nu le lipseşte nimic, că au tot ce le trebuie, dar o fac privind pe lângă tine, departe şi în gol. Fără zâmbet.
Povestesc, în texte scurte, ce informaţii primesc de la prietenii din Amatrice. Da, prieteni, pentru că acolo, în praful ăla, printre ruine, am legat multe prietenii.
În corturi e bine, au băgat calorifere. Au mâncare caldă şi aşteaptă casele din lemn pe care le-au promis oficialii italieni. Ceva mai independente, până când se reconstruiesc oraşele. Sunt îngrijoraţi, pentru că aşa cum s-a întâmplat şi în L’Aquila, multe case au fost abandonate, iar altele se găsesc în aceleaşi condiţii şi în ziua de azi.
Cu toţii încearcă să-şi îndulcească vieţile. Se joacă, se cântă, se munceşte. Amarul prafului şi pierderilor rămâne, totuşi, unul greu de suportat şi de depăşit.
În Sant’Angelo, unul dintre cartierele improvizate, sunt cinci români care locuiesc permanent. Alţii, care lucrează şi locuiesc în apropiere, vin doar să mănânce. Am vorbit cu Diana mai devreme. Are doi copii şi toţi trei locuiesc acolo, la corturi. În drumul spre noul ei loc de muncă, mi-a povestit, printre picături, cum se trăieşte acum acolo. Lucrează la Poştă. Într-un container echipat, dispus cartierelor din Amatrice. Înainte, în fostul oraş, a lucrat vreme de cinci ani în acelaşi domeniu. Zilele trecute au fost după ciuperi prin pădure, apoi au făcut pizza împreună cu pompierii şi voluntarii. Şi s-au jucat baschet. Şi au cântat. Şi şi-au făcut planuri, visând cu toţii la viaţa de azi înainte.
Sunt conştienţi că lumea o să uite, dar speră şi încă au încredere în promisiunile autorităţilor. Spiritul e ăsta. Te sperie şi scărpinatul pisicii, dacă asta face patul să tremure când dormi. Chiar dacă locuieşti la zeci de kilometri distanţă de lumea aia. Orice anunţ pe care-l vezi, referitor la locuri de muncă, îţi dă speranţă. Pentru ei. Orice gând, spontan, la condiţiile în care oamenii ăştia încearcă să fie fericiţi, te ruşinează. Iar acolo, orice zgomot şi toate glumele proaste sunt luate în serios.
Se reconstruieşte începând de la mentalitate. Cu putere egală şi fără privilegii opţionale, doar pe baza unor promisiuni şi a minimului necesar. Un loc pentru dormit, mâncare şi voinţă. Amatrice e o altă lume, pe pământul ăsta aglomerat de invidioşi, de nepotism, distrugători şi tâlhari. Le-au fost trimişi psihologi, dar eu cred că noi, cu toţii, trebuie să fim consiliaţi de ei. Nu invers.
„Ne vrem mortul înapoi!”
Am primit câteva telefoane, acum două zile. Să verific o informaţie potrivit căreia, la noi în România s-ar fi făcut un schimb de cadavre după cutremur. Aşa am început să dau telefoane şi mulţumită unor colegi de la un ziar naţional din Italia, am primit şi confirmarea. Era real. La scurt timp au comunicat şi ai noştri, prin intermediul televiziunilor, că un italian a fost îngropat aiurea, în locul unui român. Şi că românul, găsit şi identificat, a fost îngropat deja, într-o discreţie totală.
Părea o telenovelă de prost gust pe care n-ai prea vrea s-o urmăreşti, dar e musai. Nu ştie nimeni cine a fost vinovat şi mai ales dacă poate fi cineva învinovăţit de greşeala asta, dar italienii îşi vor mortul înapoi şi nu, nu înţeleg de ce durează atât ca să fie scos din groapă şi repatriat.
După multe insistenţe, au comunicat şi jurnaliştii italieni. Iar oamenilor încă nu le vine să creadă că aşa ceva chiar s-a întâmplat. Urmărind comentariile oamenilor din zonă, am aflat de ieri că pe italian s-ar putea să-l cheme Maurizio Sterlini. Om pe care l-au căutat atâta amar de vreme şi pe care încă nu l-au găsit. Astăzi a apărut şi un articol (tot în presa din Italia) în care, la fel ca mine, se întreabă autorul dacă nu cumva Maurizio e cel care zace în România, într-o groapă fără cruce. Sună agresiv şi dureros, dar la fel, cred, a fost şi pentru familiile soţilor Păunescu atunci când au aflat că au plâns şi au îngropat un sicriu greşit.
După atâtea litere nu vreau decât pace. Pentru toţi. E o cronică scurtă, povestită dintr-un foc.
Sergiu Balaban Duck
Citiți și:
(N.R. Cazul a fost făcut public de colegul nostru Sergiu Balaban Duck, jurnalist român stabilit în Italia)
