Italia, povestea unei familii de români care locuiește într-o baracă, fără curent și apă. Ștefan așteaptă în orice moment să fie evacuat. Acolo locuiește cu soția și unchiul său, în timp ce fiul său de opt ani îl așteaptă în România. În tabără nu există electricitate și nici racorduri de apă. „Acum vor să ne trimită de aici? Vom merge pe străzi, nu avem altă alternativă”.
>>> Italia, eveniment incredibil pe Autostrada A1: o familie și-a uitat copilul într-o parcare, părinții nu au observat lipsa
Italia, povestea unei familii de români care locuiește într-o baracă
‘Nu mi-au dat un contract pentru că nu am documentele de care au nevoie. M-au pus să lucrez la negru pentru recolta de struguri. Timp de două săptămâni, împreună cu soția mea, am primit 6,50 euro pe oră’. Ștefan are 31 de ani și se află în Trentino din România de câteva luni. Locuința lui este una dintre barăcile aflate la câțiva metri de scheletul unei foste fabrici. În acel spațiu care pare a fi al nimănui, printre copaci și mormane de gunoaie, un refugiu pentru oameni disperați.
Acolo, împreună cu fratele, unchiul și soția sa, mănâncă, doarme și se spală. Sau cel puțin încearcă să facă acest lucru, deoarece printre plantele și barăcile construite cu scânduri vechi de lemn luate de la o fabrică din apropiere, nu există apă și nici măcar o conexiune la curent.
Faptul că există un cartier de barăci nu este cu siguranță o noutate. Deja în trecut au avut loc evacuări, dar fără niciun rezultat. De la an la an, au apărut mereu aceleași situații. De data aceasta, tabăra a făcut gălăgie pentru că a blocat controalele tehnicienilor de la Italferr în vederea construirii variantei de ocolire a căii ferate.
>>> «După 16 ani petrecuţi la Torino, ne-am reîntors acasă! În primul rând pentru copil»
”Veniți să vedeți cum trăim”
Ca să ajungi la barăci trebuie să traversezi un gol la capătul unei plase și începutul unui zid. „Veniți să vedeți cum trăim”, spune el jurnaliștilor de la ildolomiti.it. De la supermarket până la intrarea în barăci nu durează mult. De-a lungul drumului se află o cafenea. „Aici venim uneori să luăm apă și, când putem, ne reîncărcăm și telefoanele mobile, pentru că măcar îmi pot suna fiul”.
Ștefan are un băiat de opt ani pe care a decis să-l lase în România cu bunicul său: „Dacă ar fi venit aici cu mine și cu mama lui, poliția ni l-ar fi luat”, explică el, precizând că îl aude la telefon de două-trei ori pe zi. „Îl cheamă Riccardo, când îl aud îmi spune: Tată, când te întorci? Mi-e dor de el, aș vrea să-l îmbrățișez, dar am venit aici și pentru el, pentru a găsi de lucru și pentru a avea un trai mai bun’. În timp ce vorbește despre fiul său, Ștefan își coboară privirea, strângând din dinți.
„La sfârșitul săptămânii trecute, mulți au plecat pentru că au auzit că vine poliția să ne arunce în stradă. Acum am rămas doar noi, dar îmi aștept câinele”. Îl cheamă Junior și este un Amstaff, Ștefan ne spune că i-a fost luat din motive de securitate și că acum îl vrea înapoi. „A fost cu mine de când avea șase luni”, ne spune Stefan, „iar acum are 10 ani. Sperăm că mi-l vor da înapoi în curând. Am carnetul lui de sănătate cu vaccinurile pe care le-a făcut”.
Scânduri de lemn și plase în loc de uși
Barăcile au fost construite cu scânduri vechi de lemn. În unele cazuri, plasele sunt folosite ca uși. Există grămezi de vechituri, bucăți de scaune și pături aruncate pe jos. Pe acoperișuri sunt nylons. „Aceasta este coliba mea”, spune Ștefan, invitându-i intrăm. Înăuntru, este foarte puțin spațiu. Există o mobilă veche pe care este așezată o cârpă albă, după care se află creme de față și de mâini, un borcan de miere, o perie și lumânări. Nu există electricitate și singura modalitate de a avea lumină este cu baterii sau, într-adevăr, cu lumânări. Apoi există patul și puțin altceva.
Lângă baracă se află o bucată de fier vechi folosită ca aragaz și un bazin de plastic în care se pune apă pentru spălat. „Timp de aproximativ două săptămâni, mă trezeam la 5 dimineața, mergeam să iau trenul spre Ala și mergeam la cules. Nu aveam un contract pentru că aveam nevoie de documente, pe care nu le aveam. Apoi mă întorceam noaptea târziu”, ne spune Ștefan.
”Asta e toată casa noastră”
Aici sunt cinci barăci, dar mai sunt și altele nu departe. „Veniți să vedeți unde locuiește unchiul meu, are 70 de ani. Fabrica este încă acolo, în depărtare se aude zgomotul mașinilor de pe Via Brennero, iar sub arcadele rămase sunt mai multe barăci. Aceeași situație.
„Este suficient ceea ce ați văzut? Asta e toată casa noastră”, spune Ștefan, care, după ce se uită în jur, decide să ne însoțească înapoi până la intrarea de pe via Maccani. Împreună ne întoarcem pe jos pe cărarea din mijlocul crângului. „Ne-au spus că poliția va sosi în orice moment. Acum vor să ne dea afară? Nu avem alt loc, o să ajungem în mijlocul drumului, nu avem altă alternativă.”
