Ana şi Agripina- iată brandul României, potrivit cotidianului La Stampa. Jurnalul italian a publicat povestea cutremurătoare a două femei din Iaşi care au ajuns să locuiască într-o baracă insalubră lângă un cimitir din Torino.
Autorul reportajului, Noccolo’ Zancan, spune că cele două femei supravieţuiesc în Italia cu banii din pensia românească de handicap, în total 300 de euro. Cu aceşti bani, abia reuşesc să mănânce. Una dintre femei se numeşte Ana Ciuraru, 53 de ani, şi spune că a dat pe baracă 200 de euro. Nu au curent, iar de utilităţi nici nu se poate pune problema. Cealalată femeie, Agripina, ar fi fost vecină cu Ciuraru la Iaşi.
Condiţiile de trai mizere ale celor două sunt astfel descrise: “Un loc plin de monumente funerare şi pisici fără stăpân. Cu toate acestea, indiferent de frig şi de disconfort, pentru Ana şi Agripina acest loc pare a fi un dar de la Dumnezeu”. În întărirea acestei afirmaţii vine Ana Ciurariu, care spune că oricum sunt condiţii de trai mai bune decât cele pe care le avea în apartamentul ei din Iaşi. “Suntem în Italia pentru a avea un medic care să ne trateze ca pe fiinţe umane. Suntem aici pentru a mânca şi pentru a ne îngriji de sănătate. În România, corupţia este peste tot. Plăteşti pentru tot, seringi, bandaje, medicamente. Este vina preşedintelui Traian Băsescu pentru asta”, spune Ana Ciuraru, care în timpul videoclipului realizat de ziariştii italieni îl invită pe preşedintele Băsescu să vadă în ce condiţii trăieşte.
La finalul materialului din “La Stampa”, Anei Ciuraru spune: “Suntem aici pentru a avea ce mânca. Suntem aici pentru tratament. Italia e un loc mult mai frumos în care să aştepţi moartea.”
Iată textul incredibil publicat de La Stampa:
Doamna Ana Ciuraru are un motto. “Dumnezeu spune: dacă vrei să mănânci, munceşte”. Şi astfel, având în vedere că e ora cinei, taie lemne, aprinde soba, încarcă un bidon din plastic într-un vechi cărucior şi se duce să ia apă de la fântână. Dus şi întors, înainte să se lase întunericul. îşi pune o geacă maro, o căciulă albastră şi strigă: “Agripina, nu-ţi fie teamă! Cumpăr biscuţi pentru seara asta, mă întorc în grabă”.
Agrippina stă pe o băncuţă. Este oarbă, scheletică, are o tumoare la ficat, probleme psihice, mişcă puţin pantofii de gimnastică albi fără şireturi pe care i-a primit în dar. Un mic tremurat pe scândurile de lemn. Nu răspunde. Baraca este în faţa Cimitirului Monumentale. A costat 200 de euro. Un lucru bine făcut, în felul său. Este în mijlocul unei mici pădurici uscate şi murdare, plină de pietre funerare şi pisici vagaboande: două cămăruţe făcute din tablă şi resturi.
Cu toate că este friguroasă, că este în mod obiectiv incomodă şi abuzivă, că această baracă produce frică, Anei şi Agripinei li se pare oricum un dar de la Dumnezeu: “Chiar un dar – râde acum Ana Ciuraru – în septembrie am plătit un băiat român ca să mi-o construiască. Dar în orice caz, este mai bine aici decât în locuinţa mea de la Iaşi, din apropiere de Bacău, România, de unde am plecat cu autocarul. Eu sunt tutorele Agripinei”.
Fiinţe umane
Acum, întrebarea cea mai importantă dintre toate: de ce Ana şi Agripina de 53 şi 51 de ani, titularele a două pensii de invaliditate de 100 şi 200 de euro creditate în fiecare lună în contul lor curent, stau aici în ger la Torino? “Noi suntem în Italia pentru a avea un doctor care să ne trateze ca pe nişte fiinţe umane – răspunde Ana – suntem aici pentru a mânca şi a ne trata. Pentru sănătate şi pentru cantinele săracilor, unde dacă baţi, cineva îţi deschide, şi maxim mănânci mâncare expirată. În România nu mai este posibil. Se plăteşte pentru tot. O mită la fiecare ghişeu. Corupţia e peste tot. şi apoi trebuie să-ţi cumperi singur seringi, bandaje, medicamente, nu se poate… Nu poţi pur şi simplu. Este vina preşedintelui Băsescu că am ajuns în halul ăsta”.
Preşedintele român Traian Băsescu chiar nu-i este pe plac doamnei Ana Ciuraru, în aşa fel încât îl sfidează îndreptându-şi ochii săi mari negri către obiectivul micii noastre telecamere: “Priveşte, domnule preşedinte Băsescu! Uită-te bine ce ne constrâ ngi să facem…”. În această seară mănâncă conserve de ton. Apoi au o portocală şi trei kiwi de împărţit, cumpărate de la piaţa din Porto Palazzo. La şase şi jumătate baraca este invadată de un întuneric umed şi absolut. Nu sunt stâlpi de iluminare în apropiere.
Dar din fericire Ana s-a dus să-şi reîncarce telefonul mobil la fratele Ştefan la Cottolegno şi a cumpărat baterii noi pentru radio. La şapte şi jumătate se întind una lângă cealaltă, îngropate sub şase pături: “Iubirea mea este Eros Ramazzotti – povesteşte Ana – vocea sa mă face să plâng”. Şi astfel, în baraca din faţa cimitirului, se speră în alegerile unui dj prieten. Agripina zâmbeşte şi cântă un vers straniu, Ana îşi mişcă degetul mare pe rotiţa pentru frecvenţe: “Eros Ramazzotti, Albano sau Biagio Antonacci, iată ce-aş vrea să aud”.
După cină e momentul insulinei, injecţia se face la lumina ecranului telefonului mobil. Agripina trebuie schimbată. O oală cu puţină apă clocoteş te pe sobă. Pentru tot restul, e pădurea.
Grisine la micul dejun
Ana şi Agripina se trezesc la şase, iau mic-dejunul cu biscuţi şi grisine, apoi se salută. Ana, de una singură, se duce să caute de mâncare pentru o altă zi aici în Europa. “Din fericire suntem cetăţeni europeni – spune – din acest motiv putem fi îngrijite bine, eu şi fata mea”.
Povesteşte: “La spitalul Amedeo din Savoia am întâlnit medici buni şi amabili, vrem să le mulţumim”. Dintr-o geantă din plastic, scoate radiografiile Agripinei. “Tumoarea este aici”, arată cu degetul. Apoi ia analizele ei de sânge: “Iată, vezi, diabet şi hepatită”.
Dar cine a venit să vă întâlnească la baracă? “Doi asistenţi sociali. Era finele lui septembrie. Nu le venea să ne creadă: “Cine v-a construit toate astea? Cu adevărat? E o nebunie!”“. Ce v-au spus? “Că nu pot face nimic pentru noi. Nu au nici măcar o cameră”. Ana a lucrat ca bucătăreasă, apoi ca paznic, până când s-a îmbolnăvit.
În 2007 tribunalul i-a încredinţat-o pe Agripina, care era o vecină de-a ei la Iaşi. “Munca mea acum este să am grijă de ea până la sfârşit. Aşa cum am făcut cu soţul meu Alexandru, mort de cancer la plămâni pe 26 mai 2011”.
În baracă visează la un cântec italian, la un medic plin de compasiune, la sosirea primăverii, la o cameră sau măcar la un colţişor mai cald.
“Dar în orice caz, de la Torino nu plecăm – spune Ana Ciuraru -, dacă ne alungă, dormim pe lângă zidul cimitirului şi a doua zi suntem din nou aici”. Un loc de coşmar pentru oricine, dar nu pentru Ana şi Agripina: “Stăm aici ca să mâncăm. Stăm aici pentru tratamente. Italia este un loc mult mai frumos în care să-ţi aştepţi moartea”.
