7.31, M-a tagat o prietenă pe Facebook…
Iulia Grigore: „Am observat de duminică un baiat tânar, foarte tânar, nu cred să aibă mai mult de 25 de ani. Stă în parculeţul unde duc eu câinii, doarme pe o băncuţă şi dimineaţa este treaz pe banca. Nu ştiu dacă a măncat ceva zilele astea …..dimineaţa asta m-am dus la el şi i-am dat cei 3 euro pe care îi aveam în buzunar şi a inceput să plângă.
Este din Galaţi (Gina, gălăţean de-al tau). I-am luat telefonul sa îl pun la incărcat şi, bineînţeles, nu am încărcător de care îi trebuie. Am început să plâng. I-au promis de munca şi a ajuns să doarmă pe bancă în parc ….vrea doar să se întoarcă acasă …vine Paştele nu are de nici unele. Eugen mă poţi ajuta să îl ajutăm să ajungă acasă? I-o fi greu şi acasa dar măcar nu este printre străini …”
Până să văd eu postarea, s-a adunat o grămadă de lume: Doina Gheorghe, Gina Bradea, Monica Ignea, Alina Arvinna… O sun pe Iulia să-mi dea detalii, însă mare lucru nu-mi poate spune – ne vom întâlni la 13.00 , acolo, în parc, să vorbim cu băiatul. Ideea este că trebuie să-l ajutăm să ajungă acasă, deci să ne interesăm de bilet de autocar şi să facem o chetă.
Sun mai întâi la consulul general, Tiberiu Dinu, să văd ce posibilităţi ar avea ei: „Sunt într-o şedinţă acum, te sun eu imediat ce termin”. Mai dau două telefoane la cunoscuţi dar nu-mi răspunde nimeni – oamenii lucrează probabil. Apoi iau legătura cu Aurelia Miriţă, prietenă de suflet şi preşedintă a asociaţiei Frăţia: „Sigur că punem şi noi, ci mancherebbe altro!”
10.32 Mesaj privat…
Alina Arvinna: Bună Eugen, dacă se face chetă pentru biletul acelui băiat, mă bag şi eu.
Eu: Ok, în mare este rezolvat. Ne dă şi ass Frăţia, cu ce pun eu şi Iulia… Acum merg la un magazin românesc să văd dacă pot să îi facă un pachet cu mâncare pentru drum.
Alina Arvinna: Dacă mai trebuie ceva dă-mi un Postepay sau un IBAN şi pun eu restul.
Macelleria Dana&Cornel: „Când îţi trebuie? – În seara asta, că dimineaţă ar trebui să plece… – Păi şi pentru azi, la prânz, ce mânâncă? – A zis Iulia că se descurcă ea.” Ştiam că pot conta pe Cornel Beldie, e om dintr-o bucată.
Sună telefonul, este consulul Dinu:”Dacă ştiam puteam s-o rezolvăm noi, să-l trimitem gratuit. Dar dacă voi tot v-aţi apucat să faceţi chetă, pun şi eu. Treci pe la mine!”
Între timp, pe postarea Iuliei se strâng comentarii, toată lumea aşteaptă cu sufletul la gură detalii. Gina Bradea şi-a activat contactele şi are deja câteva promisiuni pentru un loc de muncă în ţară.
Este soare la Torino şi banca din părculeţul din spatele autogării, rece şi umedă în timpul nopţii, acum pare chiar îmbietoare. Daniel ne aşteaptă acolo, cuminte. Încă nu a împlinit 19 ani, e un fel de copil care vrea să pară bărbat, însă nu-i reuşeşte prea bine.
Locuia într-o garsonieră din Galaţi, împreună cu „bătrânul” şi cei şapte fraţi şi surori mai mici. Maică-sa i-a lăsat de mult, nu-i place să vorbească despre asta. Este destul de timid şi neîncrezător la început, pare încurcat de situaţie, însă apoi începe să povestească – A făcut liceul energetic, este electrician de meserie şi chiar se pricepe, le-a mai făcut reparaţii la vecini, a mai făcut o instalaţie la cunoscuţi.
Îl tot bătea „bătrânul” la cap să se ducă la muncă şi nu înţelegea că, deşi se străduise, era greu să găseşti ceva şi – în plus – e cam strâmtă garsoniera aia pentru nouă suflete, taică-su şi-ar fi dorit să cam scape de el… Aşa că şi-a luat lumea-n cap, a făcut rost de bani de autocar şi a venit în Italia. La Torino, fiindcă aici era cap de linie. La vârsta aia, probabil şi eu aş fi făcut la fel!
De aproape o lună doarme prin parcuri şi nu a găsit de muncă deloc. Nici n-ar fi de mirare, nu cunoaşte pe nimeni iar italiana o rupe aproximativ. Şi-a făcut două găuri noi la curea de când a venit, deşi recunoaşte ruşinat că atunci când l-a înghesuit foamea rău a mai furat o bucăţică de salam din magazine. Da, ar prefera să îi oferim un loc de muncă aici, însă a obosit să tot doarmă pe bănci, aşa că s-ar întoarce acasă – mai ales că i-am promis şi un loc de muncă! Nu a reuşit Iulia să-i încarce telefonul – este vechi şi nu se mai găsesc încărcătoare – însă el, oricum, nu are decât o cartelă românească, nu prea are ce face cu el.
Stabilim să ne întâlnim a doua zi, la autocar. Nici eu şi nici Iulia nu avem posibilitatea de a-l caza peste noapte şi asta ni se pare îngrozitor, însă el e liniştit – s-a obişnuit să se descurce şi, oricum, important este că dimineaţă va pleca acasă.
15.27 Mesaj privat
Alina Arvinna: Care e situaţia?
Eu: Am vorbit cu el. Pare ok. 19 ani. Mâine îi luăm bilet şi pleacă. Dacă nu se răzgândeşte.
Alina Arvinna: Ok, câţi bani îţi mai trebuie?
Eu: Cam sunt toţi, a pus şi consulul, este ok.
Alina Arvinna: Dacă mai trebuie ceva pun eu diferenţa.
Sună telefonul. Cătălin Olaru, de la Liberali 2.0, cel care nu îmi răspunsese dimineaţă. Îi spun povestea dar nu apuc să termin: „Câţi bani vă mai trebuie? – Am rezolvat deja, te pun pe listă dacă va mai fi nevoie altă dată…”
Doina Gheorghe: Eu după 16.00 mă duc acolo, nu reuşesc mai devreme
Hotărâm să mai mergem o dată în parc: Doina îi va aduce ceva cald de mâncare şi eu am găsit un telefon pe care nu-l folosesc şi o jachetă mai groasă – e destul de răcoare seara. Ne vedem acolo la 18.00.
Cornel Beldie mi-a făcut un pachet pentru o jumătate de autocar. Are o singură problemă – el nu vinde pâine. Merg alături, la Panificio Tarricone, unde vinde Alina Roşu. Ne cunoaştem, trec destul de des să iau pâine de la ea. Îi cer pâine pentru „panino” şi mă întreabă:” E pentru băiatul ăla? Că am văzut discuţia pe Facebook…”. Îmi umple o pungă şi nici nu se gândeşte să ia bani.
Dimineaţă este destul de aglomerat la Atlassib, trebuie să stăm la coadă şi profităm ca să mai schimbăm două vorbe. Este complet schimbat Daniel, zâmbitor şi volubil, e bucuros că pleacă acasă şi nu-i vine să creadă că problema s-a rezolvat aşa de repede. I-a plăcut Italia, dacă ar fi avut şi ceva de muncă…! Îmi lasă numărul său din ţară, 0751 645626, dacă cineva i-ar putea oferi ceva de lucru – că nu-i e frică de muncă! – s-ar întoarce cu plăcere. E tânăr şi a uitat deja de băncile din parc.
Doina Gheorghe: Îmi spunea aseară că a venit plin de speranţe că va reuşi să muncească, dar a fost cea mai umilitoare perioadă din viaţa lui. I-am spus să o ia ca o experienţă de viaţă şi să tragă învăţăturile de rigoare.
Autocarul stă să se pună-n mişcare, când îl opreşte o doamnă – este Monica Ignea, acum a ajuns de la tura de noapte şi ţine cu tot dinadinsul să-i „dea ceva bani copilului, să aibă pe drum”.
Doina Gheorghe: Încă o dată se confirmă că Facebook nu e doar locul unde se postează cafele, pisici şi texte siropoase, ci este un loc unde oamenii se cunosc şi se ajută la nevoie. Sunt fericită că povestea s-a încheiat în acest mod şi îi doresc lui Daniel să îşi găsească drumul drept în viaţă.
6 „Like” până acum…
Eugen Vîlcu
