Nu ştim dacă Europa va fi supusă în următorii ani unor migraţii biblice ca urmare a “primăverii arabe” care fără îndoială a rupt digurile care o frânau până acum. Fapt este că explozia demografică a Africii a început deja; şi cum înfometaţii nu caută salvare printre înfometaţi, este destul de evident că un număr tot mai mare de oameni săraci (foarte săraci) îşi va căuta salvarea în Europa.
Aceasta este o problemă pe care până acum am tratat-o în cheie ideologică (de rasism sau nu), care este o modalitate de a o face insolubilă sau în orice caz prost rezolvată. Dar acum două zile Beppe Grillo a ridicat- o din nou în mod inopinat.
Merită, atunci, să reîncepem să ne gândim la ea. Şi aş avea o idee, o propunere. Anglia şi Franţa sunt astăzi ţările cele mai “invadate” (şi datorită moştenirii lor coloniale) şi acum găzduiesc o a treia generaţie de imigranţi de mai mult timp acceptaţi ca cetăţeni. Surpriza a fost că o parte semnificativă din această a treia generaţie nu s-a “integrat” deloc.
Trăieşte în periferii rebele şi redevine, sau devine tot mai mult, islamică. Se avea în calcul absorbirea lor şi în schimb se descoperă că valorile etico-politice ale Occidentului sunt refuzate mai mult ca niciodată.
Ce sens are, atunci, transformarea automată în cetăţeni a tuturor acelora care se nasc în Italia, sau, după câţiva ani, a celor care au rezidenţa în Italia?
Aceasta a fost, după căderea comunismului, teza stângii noastre, susţinută de argumentul că cine lucrează şi plăteşte taxele într-o ţară îşi plăteşte, astfel, dreptul la cetăţenie. Dar nu e aşa. Taxele plătesc serviciile (poliţie, pompieri, întreţinere străzi şi altele) de care beneficiază oricare rezident şi pe care nu le plăteşte, sau mai bine zis le plăteşte, întocmai, plătind taxele.
Şi revin la ideea mea. Dintotdeauna dreptul de cetăţenie a fost fondat pe principiile ius soli (devii cetăţeanul ţării în care te naşti) sau ius sanguinis (păstrezi cetăţenia părinţilor tăi).
Aş dori să propun un al treilea principiu: acordarea dreptului de transferare a rezidenţei permanente fiilor, drept întotdeauna revocabil.
Oricine intră într-o ţară în mod legal, cu acte în regulă şi un loc de muncă, nu spun asigurat dar cel puţin promis sau credibil, să devină rezident pe viaţă (fără reînnoiri enervante şi inutile). În aşteptarea de a descoperi câţi vom fi, dacă îi putem absorbi sau nu, această formulă dă timp şi nu dăunează. Sigur, dacă un rezident este prins pe stradă că vinde droguri, că fură, sau comite alte infracţiuni, rezidenţa este anulată şi expulzarea este automată (fără a intra în desişul, deseori halucinant, al jurisprudenţei noastre).
Insist: inestimabilul avantaj al acestei formule este că dă timp. Câţi vom fi? Care va fi punctul de saturaţie de netrecut? Unica privare a acestui statut este dreptul de vot; lucru care nu mi se pare teribil, cu excepţia cazului în care rezidenţii în chestiune doresc să condiţioneze şi să controleze o ţară creîndu-şi partidul lor (islamic sau nu). Dacă ar fi aşa, este tocmai ceea ce eu aş recomanda să se împiedice.
Giovanni Sartori