Menu
in

Preasfințitul Episcop Virgil Bercea: „Mama punea o cruce pe radio și eram parcă în Biserică!”

Vă prezentăm un interviu eveniment realizat de Anca Stângaciu, autoarea cărții „Securitatea și exilul intelectualilor români în Italia”, și de colegul ei, Adrian Corpădean, profesor universitar, cu Preasfințitul Virgil Bercea, episcopul român unit al Episcopiei de Oradea.

Preasfințitul Episcop Virgil Bercea

În 2018, greco-catolicii din România au marcat pregnant Centenarul Marii Uniri, în țară, dar și la Roma, de asemenea, iar în 2017, la Oradea s-au aniversat 240 de ani de la înființarea Eparhiei Greco-Catolice și 225 de ani de la înființarea Seminarului greco-catolic „Sfinții Trei Ierarhi”. Tradiția greco-catolică de la 1698 încoace a fost însă grav întreruptă începând cu 1948, când în urma unui decret ministerial din oct a fost desființată și trecută înafara legii.

A urmat o perioadă foarte dificilă, de supraviețuire în clandestinitate, în țară, dar și de rezistență și afirmare identitară în exil. L-am rugat pe Preasfințitul Părinte Episcop Virgil Bercea să accepte să vorbim despre Rezistența prin credință, atât de puternică, dar greu încercată în toți anii de pană la 1989.

Preasfințite Părinte Episcop Virgil Bercea, între 1990-1992 ați studiat la Roma, la Universitatea Urbariană, Teologia Dogmatică unde v-ați susținut licența, iar în 2003 v-a fost conferit titlul academic de doctor în teologie de către aceeași Universitate Pontificală, cu teza “Il mistero che unisce lo Spirito Santo alla Chiesa”. În 1994 ați fost consacrat episcop. În timpul perioadei universitare de la Facultatea de Agronomie din Cluj, adică între 1977-1981 ați studiat clandestin teologia, fiind apoi sfinţit preot, tot clandestin, la 9 decembrie 1982, de către IPS Alexandru Todea, unchiul dvs. Cât de dificilă a fost acea perioadă de 8 ani, mai ales ca exista pericolul arestării dvs? Cum s-a desfășurat activitatea pastorală clandestină în zona Tîrgu-Mureș?

«Viața Bisericii greco-catolice a fost frântă în 1948 la 1 decembrie prin decretul 348 dat de comuniști la ordinul lui Stalin, după modelul Ucrainei care a avut aceași soartă cu doi ani înainte.
Dacă ne gândim la câteva momente ale acestei Biserici și la rolul ei în făurirea României Mari înțelegem că acesta a fost determinant în realizarea unui vis al românilor. Fugar îmi vine în minte un Inocențiu Micu Clain care a folosit pentru prima date termenul de ”națiune română – natio romena” în loc de ”plebs valachica – plebea valahă”, în dieta de la Cluj; mă gândesc la un Petru Pavel Aron care deschidea la 11 octombrie 1745, primele școli românești; Îmi vine minte Școala Ardeleană cu ai săi Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Ioan Budai Deleanu, respectiv ”Suplex Libellus Valachorum”, îmi vine în minte Aron Pumnu și Timotei Ciparu dar și Simion Bărnuțiu cu al Său Discurs de pe Câmpia Libertății din Blaj, de la 1848, unde s-a strigat pentru întâia oară ”vrem să ne unim cu Țara”; precum îmi vine în minte anul 1918 și Alba Iulia cu George Pop de Băsești și cu Demetriu Radu dar mai ales cu Iuliu Maniu și Iuliu Hosu … și, după toate acestea, anul 1948 desființarea Bisericii, cu arestări și temnițe, suferință și moarte…

Cardinalul Alexandru Todea 

Cum eu m-am născut după, în 1957, crescând am aflat din aproape în aproape de toate acestea și copil fiind nu am înțeles două lucruri: de ce nu mergeam la biserică și de ce când se vorbea despre ”Unchiul”, toți erau cu ochii în lacrimi.
Crescând, mama ne-a învățat să ne rugăm și în fiecare duminică, îmbrăcați de sărbătoare, împreună cu sora mea ne așezam pe ”canapei” și citeam Sfânta Liturghie din cartea de rugăciuni cu voce mare; apoi tata a cumpărat un radio și atunci ascultam Slujba de la Vatican. La noi în casă venea multă lume pentru slujbă, mama punea o cruce pe radio și eram parcă în biserică.
Femeile veneau cu flori în mână busuioc și mușcate. Tot copil fiind mama mi-a povestit că ”Unchiul” este la închisoare pentru credință și Biserică și nu se știe dacă mai trăiește sau ba.
Ce oi fi înțeles eu atunci? Destul că în 1964 când ”Unchiul”, Preasfințitul Alexandru Todea s-a întors din pușcărie și a venit la noi în sat eu mă întorceam de la școală iar întâlnirea mi-a marcat viața.
Un om înalt , foarte slab cu părul tuns scurt o față jovială și hotărâtă, cu niște ochi mari. Acei ochi îi am în suflet și transmiteau încredere și bucurie în a trăi, forță și curaj. În timp acei ochi m-au urmărit și am ajuns și eu să fiu preot clandestin.
Da, a fost greu, dar era entuziasmul tinereții iar a sta lângă ”Unchiul” era cum te-ai adăpa în fiecare zi de la un izvor nesecat. În rest, ce să spun, duminicile celebram Sfânta Liturghie pe la diverse familii în Târgu Mureș, două trei, câte era nevoie.
Tot la fel celelalte sacramente, am făcut cateheză cu copii, am făcut botezuri, cununii prin case, că altfel nu se putea. Cel mai greu era luni dimineața când mergeam la lucru și trebuia să semnez condica – sufletul îmi era plin de teamă și preocupat – oare mai pot intra la serviciu? După câteva ore mă linișteam. Nu a fost simplu dar a fost o muncă foarte frumoasă, iar credincioșii niciodată nu m-au trădat la securitate. »

Episcopul Virgil Bercea și Papa Francisc

Cardinalul Alexandru Todea, „propăvăduitorul tăcut al destinului bisericii unite”, care a petrecut 16 ani în închisorile comuniste și 27 de ani de domiciliu forțat, a fost hirotonit diacon de către Episcopul Iuliu Hossu. Ce v-a spus despre marele luptător Hossu?

«Preasfințitul Alexandru Todea avea o stimă și un respect deosebit față de Cardinalul Iuliu Hossu. Cardinalul citise, la 1918, Declarația Unirii la Alba Iulia, avea o experiență pastorală și o trăire spirituală acumulate în lungii ani de episcopat.
Consacrarea întru diaconat l-a apropiat pe Preasfințitul Todea foarte mult de Cardinalul Hossu, legătură care nu s-a mai întrerupt. Împreună au fost la Sighet la pușcărie, o vreme, l-a vizitat la Căldărușani iar mai apoi a fost la spital în ultimele clipe ale vieții Cardinalului Hossu. Ni-l descria ca fiind o coloană de credință, precum erau coloanele la templele romane și, în același timp un om foarte apropiat de tot omul, își iubea foarte mult credincioșii. »

Așa cum reiese din documentele Arhivei Securității (și cartea scrisă de Sergiu Stoica), cardinalul Alexandru Todea a trăit prin credință, Dumnezeu, iertare, bunătate, dăruire. Care au fost valorile, sensurile sau gândurile pe care le-ați păstrat de la Preasfințitul Todea?

«Tocmai aceste valori mi le-a, ni le-a transmis mie și altora: credința, iertarea, dăruirea, tenacitatea. De altfel, Preasfințitul era un om al lui Dumnezeu, înzestrat cu o rezistență și o forță a spiritului rare, dârz și drept, era foarte iubit de toată lumea. »

Cardinalul Alexandru Todea a fost, de asemenea, un om al curajului, inclusiv prin faptul că a adresat memorii lui Nicolae Ceaușescu, ceea ce, desigur, a atras o și mai strictă supraveghere a lui. Ce v-a spus și cum ați înțeles la acea vreme forța de rezistență anticomunistă a Cardinalului?

«Unii dintre istorici l-au inclus în siajul ”memorandelor” făcute de înaintașii Bisericii Unite care prin pețiții, memorande, pronunciamente au căutat dreptatea românilor în fața mai marilor zilelor.
Preasfințitul Alexandru prin toate aceste ”memorii” adresate Președintelui României de la acea oră sau altor înalți demnitari de stat afirma legimitatea Bisericii Greco-Catolice și dreptul ei de a exista, respectiv, cerea puneia ei în libertate. A fost un strigăt puțin ascultat de cîrmuitori, dar care producea efecte din partea securității.
Constant era tachinat, urmărit, filat, chemat la interogatorii la securitate precum i se făceau percheziții acasă unde locuia. Au făcut o presiune și o agresiune psihologică aproape de nesuportat asupra Preasfințitului, dar nu a cedat: îl avea aliat în demersul său pentru apărarea Bisericii pe Dumnezeu. »

Cum ați perceput dârzenia Presfințitului Todea, cel care spunea că “suferința trebuie considerată cea mai înaltă demnitate de care ne putem învrednici” și care considera închisorile comuniste ca fiind adevăratele catedrale în care s-a suferit pentru credință?

«În drumul credinței, mergând pe urmele Mântuitorului, a fost convins că merge pe calea cea bună.
Ne povestea de frică și de foame, pe care le-a îndurat pentru Domnul și doar cu ajutorul Lui.
Spunea că frica este o constantă a persoanei umane care te însoțește în orice clipă a vieții și se accentuează atunci când condițiile în care ești pus: arestat, anchetat, în pușcărie, la neagra, mutat dintr-un loc în altul, sunt inumane și devin o realitate perpetuă iar tu, cel oprimat nu poți face nimic. Doar rugăciunea și încrederea în Domnul l-au susținut.
Apoi despre foame spunea că devine un dușman al tău deoarece ești flămând când te scoli și tot flămând rămâi și după ce ai mâncat bruma de hrană ce se primea, chiar mai flămând.
După un timp sunt celulele care devin înfometate, parcă se revoltă, iar ție ca om nu-ți mai rămâne nimic, doar un gând către Domnul și tăria de caracter. ”Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Io 15,20), da, Preasfințitul considera că anii petrecuți la pușcărie au fost o binecuvântare pentru faptul că și acolo nu a făcut altceva decât să respecte pe toți și să le transmită mereu un dram de speranță și să rămână același preot al tuturor. »

Desființarea Bisericii Greco-catolice și trecerea ei în ilegalitate a atras o serie de persecuții și limitări grave  ale preoților uniți, o lecție, într-adevăr, de neuitat față de Hristos și față de biserica sa. În 1948, anul desființării, existau aproximativ 1.700 de preoți uniți, din care mai mult de 600 au ajuns în închisori. Până la căderea regimului comunist, câți preoți au desfășurat activitate pastorală în clandestinitate?

«Nu știu un număr exact și poate nu o să-l știm niciodată. A fost foarte multă suferință și durere. Regimul ca atare s-a construit trecând penste cadavre și iar omul în fața regimului nu conta.
Ce să vorbim despre conștiința umană – nu exista – pumnul și pușcăria erau la putere, delațiunea și răul colcăiau împreună iar acești ”sfinți ai închisorilor” preoți și profesori, intelectuali și țărani de caracter trebuiau reduși la tăcere, trebuiau să dispară.
Ei au fost coloanele pe care s-a susținut demnitatea acestui popor, prin ei, într-un mod tainic, știut de Domnul a venit și libertatea noastră a tuturor.
Nu știu nici câți preoți au fost sfințiți clandestin, poate, odată se va face o statistică a lor. Dar aceștia au fost molipsiți de ceea ce reprezenta rezistența greco-catolică vorbind simplu sau au primit un har special de la Domnul. »

Dar călugării și călugărițele, cu ei ce s-a întâmplat?

«Călugării și călugărițele au avut aceeași soartă. Mănăstirile au fost desființate iar  ei au trebuit să plece acasă sau să-și găsească de lucru.
La Blaj au venit cu un camion să le ducă pe călugărițele din Congregația Maicii Domnului. Acestea au intrat în Capela Arhiereilor de la Institutul Recunoștinței, s-au prins de mâini și în genunchi se rugau. Unul de la securitate a trecut peste dânsele și de la altar a spus ”gata cu prostiile ăstea”. Încărcarea în camion.
Niciuna nu s-a mișcat. Atunci au început să le care cei veniți și să le arunce în camion. Pe de o parte le aruncau, pe cealaltă călugărițele săreau jos și se întorceau în Capelă.
Așa au muncit aproape toată noaptea iar într-un final au reușit. Călugărițele, când camionul s-a pus în mișcare, au început să cânte ”cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu!”
Lumea din Blaj, de după ferestre cu storuri trase plângea că se duc îngerii lor. Au fost duse la Mănăstirea Bistrița, ținute acolo, sau comportat exemplar încât călugărițele ortodoxe le admirau, dar după un timp au fost obligate să renunțe la uniforma călugărească, să se îmbrace cu haine civile și să plece acasă.
Călugării au fost pur și simplu scoși și alungați de la Nicula, Bixad, Moisei … Câți călugări și câte călugărițe s-au prăpădit … Din sângele lor împrăștiat prin temnițe, pe la canal și prin câmpuri concentraționare cred că a răsărit spiritul revoltei din 1989 și căderea comunismului ca sistem de oprimare al omului.»

Au existat mănăstiri greco-catolice la Bixad, Moisei, Nicula, Obreja, Prislop și Turda, însă din câte știu nici una nu a fost retrocedată. În schimb, au fost înființate alte peste 30 de mănăstiri greco-catolice. Câți slujitori au? Dar, înafara țării?

«Am pierdut totul și, din păcate, frații ortodocși nu ne-au venit în întâmpinare. Dar s-au zidit noi lăcașuri și s-a încercat să rămânem aproape de tot omul. »

În Memoriul din 1965 adresat Ambasadei Române de la Roma, cardinalul Todea afirma că recunoașterea legală a Bisericii Greco-Catolice putea conduce la afirmarea cât mai pronunțată a caracterului românesc al Ardealului. Cam la fel și cu aceeași fermitate vedea chestiunea uniților și Aloisie Tăutu, însă în exil, la Roma. A fost un anticomunist, patriot și luptător pentru problematizarea și recunoașterea drepturilor uniților, iar memoriile întocmite pentru sensibilizarea acestei cauze s-au făcut în conjunctura timidei îmbunătățiri a relațiilor dintre București și Sfântul Scaun. L-ați cunoscut personal sau aveați informații despre demersurile acestuia la Vatican?

«Pe Monseniorul Aloisie Tăutu nu l-am cunoscut personal, nu aveam cum, murise în 1981. A fost un mare om de cultură, dogmatician și canonist, enciclopedist, echilibrat care printre altele a celebrat ani buni Liturghia la Radio Vatican în limba română.
Apreciat de toți românii din exil dar și de episcopii și preoții noștri din țară a făcut tot ce a putut pentru Biserica Unită din România și cât a trăit a fost un punct de referință pentru mulți intelectuali exilați. »

I-ați cunoscut pe alți preoți uniți ai exilului italian: Ovidiu Bejan, Alexandru Mircea, Pamfil Cârnațiu, Tereziu Ilea?

«Da, i-am cunoscut doar pe Alexandru Mircea și pe Mons. Pamfil Carnatiu. De Alexandru Mircea auzisem că este la Madrid iar apoi după 1990 l-am văzut de două ori la Cluj, jovial și bonom avea timp și te asculta cu plăcere.
Știu că a fost implicat în păstrarea aproape a exilaților din Spania și că era apreciat pentru atitudinea lui echidistantă. În schimb pe Mons. Carnațiu l-am cunoscut la Roma, era deja pensionar, locuia la Pio Romeno. Un om de o probitate și de o cultură remarcabile, avusese o intervenție la creier iar aceasta la marcat profund întreg restul vieții. A lucrat la Secretariatul de Stat al Vaticanului și printre altele pregătea revista presei în fiecare zi pentru papa și a fost primul crainic la Radio Vatican în limba rămână.
S-a stins din viață în 2009 și este înmormântat în cripta Congregației pentru Bisericile Orientale de la Roma, Prima Porta.
A fost o personalitate extrem de precisă în tot ce făcea, de aceea îi pregătea Papei revista presei, foarte ager la minte doar că boala l-a schimbat și nu mai era farul de odinioară dar rămăsese bonomul care atunci când era vorba de România și de problemele Bisericii totuși îți spunea direct orice. »

Dar pe episcopul Vasile Cristea, plecat prin intermediul unei stratageme puse la cale cu complicitatea Nunțiaturii Apostolice din România? (devenise secretarul instituției pentru a putea avea pașaport diplomatic)

«Pe Preasfințitul Vasile Cristea l-am cunoscut după 1990, când eram la studii la Roma, dar era deja la o ”casă de odihnă” unde era îngrijit de călugărițe. Trăia într-o altă lume. L-am vizitat de mai multe ori, era foarte simpatic cu barba lui patriarhală dar nu-și mai aducea aminte…»

În contextul relaxării dintre București și Vatican, din anii 1971-1973, ce rol știți că a avut în promovarea ecumenismului Antonie Ploieșteanu? Dar Dumitru Stăniloaie și el membru al delegațiilor românești la Vatican?

«Nu știu chiar nimic. »

Ceauşescu, primit la Vatican de Papa Paul al VI-lea

Regăsirea tradiției greco-catolice în exil a fost dată de enciclopedism, cultură și rezistență. În 1977 erați student la Agronomie. Cum a fost văzută în țară și în clandestinitatea greco-catolică vizita lui N. Ceaușescu la Vatican, în mai acel an?

«Da, atunci terminam armata la TR și în toamnă începeam facultatea la Cluj. Preasfințitul Todea mi-a arătat o poză în care erau Papa Paul al VI-lea cu Nicolae Ceaușescu. Acea poză a rămas tot timpul înrămată pe perete la intrare acasă la Reghin la Preasfințitul Todea, iar dânsul de fiecare dată când veneau de la securitate le arăta poza.
Eu nu auzisem nimic în armată despre vizită dar îmi aduc aminte că Preasfințitul Todea și-a pus mari speranțe. Astăzi găsim pe internet stenograma discuțiilor între cei doi și știm că Ceaușescu nu a dorit să discute despre problema Bisericii Greco-Catolice, deoarece considera că este încheiată. Bunul Dumnezeu pare că a lucrat altfel …»

În orice caz, atitudinea tot mai vehementă și convingerea că cercurile oficiale oficiale de la București se situau pe poziții rigide față de problemele confesionale ale Bisericii Greco-Catolice au fost evidente la Octavian Bârlea de la începutul anilor ‘80.
Totuși, monseniorul Bârlea admitea în 1985, se pare, că tratativele București-Vatican au favorizat instalarea unui episcop la București, Ioan Rob și chiar tolerarea activității, chiar dacă reduse, a bisericii greco-catolice ilegale în România. Ce părere aveți în legătură cu această ultimă aserțiune?

«De acord. După conciliul Vatican II și după decretul despre Bisericile Orientale (Orientalium Ecclesiarum) respectiv despre ecumenism (Unitatis Redintegratio) Vaticanul a încercat să reia legăturile cu toate statele de dincolo de ”Cortina de fier”, iar România făcea parte din blocul socialist și ea.
Era normal ca Vaticanul să contacteze și să-i consulte pe clericii români de vază care cunoșteau destul de bine realitățile românești cum au fost Monseniorul Bârlea, Aloisie Tăutu pentru scurt timp dar și Mons. Carnațiu, Vasile Cristea și ceilalți. În același timp Vaticanul a trimis oficial în țară pe diverși monseniori care lucrau la Secretariatul de Stat pentru a lua legătura cu oficialitățile țării și cu responsabili eclesiastici.
Situația era complexă: Biserica Greco-Catolică desființată și în catacombe; Biserica Romano-Catolică de limbă română și de limbă maghiară, tolerată, avea un singur episcop maghiar. Au încercat să salveze salvabilul și s-a reușit ca la București, în 1984, să fie sfințit un Episcop, Înalt Preasfinția Sa Ioan Robu. Era un pas extraordinar iar pe greco-catolici Vaticanul i-a asigurat că nu-i uită. De altfel, de fiecare dată, când un reprezentant al Papei venea în România se întâlnea, pe ascuns, și cu Preasfințitul Todea.
În același timp părea că securitatea mai închide un ochi și așa Preasfințitul Todea dar și alți preoți au început să facă câte o înmormântare public, să celebreze Sfânta Liturghie, duminica mai ales, în diverse locuri, public, cu credincioși. Celelalte sacramente mai ales botezul și nunțile se făceau mult mai discret pentru a nu pune în vizorul securității persoanele în cauză. Oricum securitatea lucra într-un mod diabolic și foarte susținut pentru a-i diviza și a-i decima pe ai noștri tocmai în acea perioadă a anilor 90. »

Ați simțit că Vaticanul a încurajat sau susținut tacit acțiunile favorabile uniților, în afara celor directe, precum Declarația papală din 1982, consacrarea episcopului Cristea în 1960 sau a cardinalului Iuliu Hossu în 1973?

«Cu siguranță Roma nu a uitat niciodată de noi și în același timp noi am simțit acest lucru. Chiar dacă la Conciliul Vatican al II-lea nu a putut participa niciunul dintre episcopii noștri pentru că Biserica nu mai era și episcopii erau închiși, Preasfințitul Todea a primit invitație pentru ultima sesiune, era de un an întors din pușcărie, dar nu i-au dat voie să plece, Vaticanul l-a sfințit Episcop pe Vasile Cristea, din exil dar greco-catolic.
Apoi au fost diverse intervenții, vizita lui Ceaușescu, elogiu adus Cardinalului ”in pectore” de Papa Paul al VI-lea, vizitele în țară ale trimișilor Sfântului Scaun la domiciliu unora sau în locuri mai ferite de ochiul vigilent al securității. »

Știați despre dorința monseniorului Bârlea din martie 1977 de a se întâlni în mod particular cu cei 5 episcopi greco-catolici clandestini?

«Da, doar că mama dânsului era bolnavă și securitatea i-a condiționat permisul de a veni în țară să-și vată mama, negându-i vizitarea episcopilor. L-am cunoscut și pe Monseniorul Octavian Bârlea, un om de mare cultură și un bun istoric al Bisericii era măcinat de ani, de suferință, de dorul de țară. A avut o activitate prodigioasă în organizarea și ajutarea exilului românesc din Europa și din America. Monseniorul Bârlea a fondat Academia Româno-Americană (ARA) pe când era în State. Un mare om, un mare intelectual, un mare rugător.»

Alexandru Todea a fost ctitorul Bisericii Române Unite cu Roma și cel care a solicitat retragerea bunurilor confiscate de la comuniști. Care este situația acum? Știu că în 1948, în momentul trecerii în ilegalitate, existau aproximativ 2558 de parohii greco-catolice, iar că azi sunt cam 170. Care ar fi paradigma unui episcop de secol XXI?

«În 1990 Preasfințitul Todea a afirmat, de mai multe ori, ”suferința noastră întreagă o oferim Domnului și nu dorim răul la nimeni”.
A fost convins că frații ortodocși, așa cum a făcut ÎPS Nicolae Corneanu la Timișoara, vor spune: veniți fraților greco-catolici să ne împăcăm, ați stat atâția ani prin pușcării sau ascunși prin case, putem face ceva bun împreună. Se putea găsi o soluție, ca la Timișoara, sau altfel.
În schimb frații noștri ortodocși nu au vrut să ne dea nimic: la Blaj s-a intrat cu forța în catedrală; la Cluj tot astfel, la Oradea ne-au restituit catedrala în 2005, dar la Baia Mare și la Gherla nimic. Am încercat în toate formele și nimic nu e bine.
Păcat că suntem toți români și așa cum Biserica Catolică în Occident a oferit multe biserici ortodocșilor din actuala emigrație românească ar putea fi o reciprocitate și aici în țară. Referitor la parohii și preoți nu știu câți sunt în toată țara, dar la Oradea sunt peste 200 de preoți și peste 150 de parohii.
Dar, eu nu de aceste cifre mă leg, ci de faptul că suntem chemați să conducem spre mântuire și pe ultimul credincios iar un episcop din secolul XXI trebuie să fie, cum spune Papa Francisc, ”în mijlocul turmei, în spatele turmei și în fruntea turmei”. Cred că nu este nevoie să explic. »

Retrocedarea bunurilor Bisericii Greco-Catolice, confiscate după actul infamant din 1 decembrie 1948, rămâne în continuare, un subiect de interes pentru reprezentanții Bisericii Unite cu Roma, iar în ceea ce au privit dosarele de până acum ele s-au finalizat cu verdicte favorabile Bisericii Unite?

«Unele, puține la număr, s-au finalizat pozitiv altele negativ. Eu vă dau un exemplu emblematic: bisericuța Seminarului din Oradea.
Am cerut constant să ni se restituie sau dacă nu, constant am cerut, să ni se permită să celebrăm alternativ, adică în fosta noastră biserică să celebrăm și noi și ortodocșii la ore diverse, celebrare alternativă.
Nu au fost de acord frații și s-a intentat proces. Cum biserica face corp comun cu celelalte clădiri și se știa că întreg complexul a aparținut greco-catolicilor erau șanse de a câștiga procesul. Am avut din nou o întâlnire, chiar în incinta Seminarului, pentru a rezolva problema amiabil prin celebrarea alternativă.
Frații nu au fost de acord, în schimb, ne-au propus să le dăm bani să construiască dânșii o nouă biserică, în curtea Seminarului, care este foarte mică și, apoi să alegem care biserică o dorim, sau să procurăm terenul, la fel foarte mic dintre cele două blocuri din fața Seminarului, care este al Primăriei pentru a construi o nouă biserică. Propuneri nereale.
Ne-am dus înainte cu procesul, am câștigat, trebuia să ne dea parohia ortodoxă și o sumă mare de bani. Eu, noi cu toți preoții de la Seminar am răspuns așa: din biserică nu pleacă nimeni, vor celebra și ortodocșii și greco-catolici după un program stabilit, în plus prin act notarial am renunțat la suma pe care, prin hotărâre judecătorească, parohia era obligată să ne-o restituie.
Celebrăm și folosim deci, la Seminar, în biserica noastră și ortodocșii și greco-catolicii, de 7 ani deja – se poate. Am putea face foarte multe lucruri împreună …»

Anca Stângaciu
Adrian Corpădean


Lect. Univ. Dr. Anca Anca Stângaciu este doctor în istorie. În prezent predă în cadrul Facultății de Studii Europene, Departamentul de Studii Europene, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca cursuri  și seminarii în următoarele domenii: europenizare, relații economice internaționale, arhivistică și administrație europeană. În perioada 2006 – 2007 a fost profesor asociat la Università degli Studi di Padova, Facultatea de științe politice.


Lect. Univ. Dr. Adrian Corpădean este lector Dr. la Departamentul de Studii Europene și Guvernanță, coordonator al Centrului de Proiecte Europene al Facultății de Studii Europene (UBB), manager de proiect POS DRU (UBB) si director-adjunct al Biroului de Relații Internaționale (FSE/UBB). Coordonator-adjunct al Centrului de Documentare Europeană al UBB. Redactor-șef al revistei internaționale Synergies Roumanie, membru in comitetele de redacție ale revistelor Modelling the New Europe și L’Europe Unie.


Înscrie-te pe pagina noastră de Facebook: GAZETA ROMÂNEASCĂ

Faceți clic pentru a evalua această postare!
[Total: 0 In medie: 0]
Exit mobile version