La Salonul Cărţii de la Torino a fost prezentată cartea „Lettere al Culmine della Disperazione di Emil Cioran (1930-1934)” – Scrisorile lui Emil Cioran pe Culmile Disperării (1930-1934), eveniment organizat de către Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia. Cartea, editată de către Mimesis, îngrijită de Prof. Giovanni Rotiroti, a fost tradusă de către Marisa Salzillo, iar postafaţa îi aparţine lui Antonio di Gennaro.
O antologie de misive, traduse în premieră în Italia, ce cuprinde scrisorile trimise de către Emil Cioran prietenilor Bucur Ţincu, Petre Comarnescu, Arşavir Acterian, Mircea Eliade, Nicolae Tatu, în aceeaşi perioadă în care scrie şi publică opera de debut Pe culmile disperării .Tot în acei ani Cioran câştigă bursa de studiu a fundaţiei Humboldt şi pleacă cu bursă de studiu la Berlin. Scrisorile sunt trimise de la Bucureşti, Sibiu, Berlin, München.
Lucid, nichilist, nietzschean, pentru care “Totul este să vezi dincolo de ceea ce este dat; dar cînd vezi, totul n-are nicio importanţă”, tânărul Cioran (depăşise cu puţin 20 de ani) ni se înfăţişează aşa cum îl cunoşteau prietenii lui.
Lui Mircea Eliade îi destăinuie, cu o oarecare invidie, că i se pare extraordinar că acesta din urmă este deopotrivă iubit atât de către cei inteligenţi cât şi de către cretini. Şi tot lui îi scrie că în Germania e dificil să găseşti oameni iluştri: toţi au o mare cultură, dar puţini depăşesc istoria care este virusul culturii germane.
Lui Bucur Ţincu îi mărturiseşte, în schimb, că trebuie să scrie, pentru că numai scrisul îl poate salva de la sinucidere:
„Am impresia puternică a unei acumulări de experienţe interioare care se cer lămurite.
Ca atare scrisul devine în cazul meu o necesitate de precizare ce mă priveşte exclusiv. Gîndul acesta a răsărit spontan; de aceea îl cred autentic.
Scrisul are valoare numai întrucît obiectivează o trăire, întrucît dincolo de expresie găseşti viaţa, dincolo de formă conţinutul.
Aş vrea să scriu ceva cu sînge. Aceasta, fără gîndul unui efect poetic, ci concret, în accepţia materială a cuvîntului. Că totul în mine este rană şi însîngerare, de aceasta m-am convins definitiv.”
Tot lui, dar şi celorlalţi, le dă sfaturi în materie de cărţi, le spune ideile sale literare sau filosofice, se enervează chiar pe Eugen Ionescu, căruia nu îi apreciază romanul:
„Tu scriai în „ Vremea” despre un aşa-zis mit ionescian. Eu n-am aflat de el; dar dacă este cazul, atunci cu adevărat nu mai e nimic de sperat de la cultura românească. De ce nu ţi-aş spune-o? După ce am citit cartea lui Eugen, am avut impresia că m-am prăbuşit într-un closet de ţară. Declar rupte orice legături personale cu acest om.”
Elemente inedite, deci, comicitate, înverşunare, disperare, ce dau impresia cititorului că dialoghează cu spiritul lui Cioran. Un spirit pătimaş, însă genial şi deosebit de cult.
Apar şi multe aspecte legate de viaţa literară a Bucureştiului acelor vremuri, atracţia filosofului pentru Hitler sau Germania acelor timpuri tulburi (plus multe idei ce vor fi regăsite în cartea de debut):
„Nu-ţi poţi închipui ce penibil este să te întîlneşti cu oameni lansaţi, de a căror inferioritate intelectuală eşti convins şi cari de-abia stau de vorbă cu tine, cu o evidentă înclinare înspre bunăvoinţă, afectînd un interes pentru ceea ce spui, dar care în fond nu este decît o concesivitate insuportabilă pentru un om cu o oarecare sensibilitate.”
Şi totuşi, aceste scrisori pe culmile disperării, rezolvă oare enigma pesimismului marelui filosof? Iată ce îi scria lui Bucur Ţincu, pe 2 noiembrie 1930:
„Faptul acesta, că viaţa nu-mi oferă nici o condiţie de existenţă burgheză, că nu-mi oferă nici o închidere în vreun cadru rigid şi insurmontabil, care să-mi oprească priza directă asupra vieţii – acest fapt, zic, pe lîngă neajunsurile lui, prezintă, pentru mine, anumite caractere de trăire fecundă. Dacă-mi pot asuma vreun merit, vreo calitate personală, atunci nu poate fi alta decît o vie simţire a realităţii, prin eliminarea oricărei iluzionări.
Personal nu admit idealuri, nici reverii, nici exaltări. Găsesc mult mai sublim faptul unei observări reale a vieţii, decît exaltarea puerilă. (…)
Pentru mine totul se reduce la înţelegerea vieţii. Or, pentru aceasta se cere o existenţă mai puţin burgheză, un suflet care se zbuciumă şi care suferă, care suferă intens, care trăieşte viaţa privind-o în acelaşi timp etc.”
Giovanni Rotiroti, profesorul italian de română
Giovanni Rotiroti, psihanalist, este profesor de Limba şi Literatura Română la Universitatea din Napoli, “L’Orientale”. Printre numeroasele sale traduceri şi eseuri despre literatura română, amintim volumele Il demone della lucidità. Il “caso” Cioran tra psicanalisi e filosofia (2005) şi Il segreto interdetto: Eliade, Cioran e Ionesco sulla scena comunitaria dell’esilio (2011).
Ruxandra Drăgoescu
