Şi românii sărbătoresc pe 14 februarie Sfântul Valentin, celebrat de altfel în tot Occidentul ca fiind sărbătoarea oficială a îndrăgostiţilor.
În România, primăvara, tinerii sărbătoresc, de fapt, doi patroni ai iubirii – Dragobetele, fiul cel chipeş, iubăreţ şi năvalnic al Dochiei, şi Sf. Valentin.
În ultimul timp, aniversarea Sfântului Valentin a câştigat o mare popularitate în rândul tinerilor, iar Dragobetele, zeul dragostei sau “Cap de primăvară”, a pierdut teren. Venirea primăverii înseamnă redeşteptarea la viaţă şi începerea unui nou ciclu al naturii. Este o renaştere generală şi un prilej de bucurie. Mai demult, ziua de 14 februarie era numită Ziua Nunţii Păsărilor, oamenii crezând că 1n această zi păsările îşi aleg perechea. Este, aşadar, o zi închinată dragostei. La noi ea este legată de Dragobete, Vrăjitorul Iubirii, care era serbat pe 24 februarie.
Serbările Lupercalia
Dacă Dragobetele este o moştenire pe care o avem de la daci, la romani, tot la început de primăvara, la mijlocul lui februarie, mai exact la 15 februarie, se organizau Serbările Lupercalia care au condus în timp la Valentine’s Day, sărbatoare ce a cucerit astăzi toate continentele.
În Roma Antica, acestea erau o sărbătoare a fertilităţii, ocazie în care tradiţia cerea tinerelor necăsătorite să scrie biletele de amor. Fiecare urma să fie curtată în anul următor de cel ce avea să- i extragă biletelul din urnă marelui hazard.
De aici începeau istorioarele de amor ale anului ce urma, istorioare de multe ori destul de picante, ce puteau conduce sau nu la o căsătorie.
Unii încearcă să găsească aici o originare a obiceiului actual al căsătoriilor de probă sau de o zi, ce se practică azi de Valentine’s Day. Dar Serbările Lupercalia erau închinate în primul rând zeilor Juno şi Pan, zeului fecundităţii Faunus Lupercalus.
Tradiţiile legate de fecunditate erau strâns legate de obiceiuri pe care mulţi le-au considerat sau le consideră adevărate orgii. În grota ce se credea că a adăpostit lupoaica ce alăptase legendarele figuri ale fondatorilor Romei, Romulus şi Remus, era sacrificat un ţap cu al cărui sânge erau unşi tinerii cetăţii.
Acest ceremonial pregătea începutul noului an ce avea loc pe data de 1 martie. Apoi, cu bice din piele, îmbrăcaţi în pieile animalelor sacrificate, tinerii alergau pe străzi biciuind femeile ce se înghesuiau în calea lor crezând că astfel vor fi mai rodnice şi mai apte de dragoste şi vor avea parte de o sarcină şi o naştere uşoară. Ziua se termină cu o petrecere la care se formau şi viitoarele cupluri de îndrăgostiţi.
Cine a fost Sfântul Valentin?
Pentru a contracara orgiile acestei sărbători păgâne, Papa Gelasiu I a instituit, pe data de 14 februarie, sărbătoarea Sfântului Valentin. Evident, tradiţiile Lupercaliilor nu au dispărut, cele două sărbatori urmând să coexiste. De altfel, şi astăzi cei ce contestă Valentine’s Day consideră că această sărbătoare ar fi o prelungire a Lupercaliilor, fiind de fapt o blasfemie la adresa sfântului celebrat în această zi. Istoria nu ne mai spune însă şi cine anume fusese cel sanctificat. Aşa am ajuns să sărbatorim în 14 februarie nu mai puţin de şapte sfinţi Valentin.
Vorbind de ziua Sfântului Valentin, probabil că în primul rând ar trebui să ne amintim de Preotul Valentin care a murit ca martir în anul 268 sau în anul 270, bătut şi decapitat. Datele sunt incerte şi contradictorii.
Una dintre variantele acestei istorii ne relatează că împăratul Claudius al II-lea ar fi interzis legionarilor romani să se căsătorească pentru a fi mai duri în bătălii sau, spun alţii, ar fi interzis chiar toate nunţile din Roma, pentru a-şi recruta mai uşor soldaţii, dar Preotul Valentin a nesocotit ordinul şi a continuat să oficieze căsătorii, fiind arestat şi condamnat la moarte. De asemenea, se spune că prin rugaciune ar fi redat vederea fiicei judecătorului Asterius, pe care l-ar fi creştinat împreună cu toată familia. Conform altor surse, ar fi fost vorba de fata temnicerului său, Leonora.
Interesantă este şi povestea legată de ultimele cuvinte scrise de el, înainte de a muri, către această fată: al tău Valentin. Bilet ce se consideră astăzi a sta la originea scrisorilor şi felicitărilor de Ziua Îndrăgostiţilor şi a cererii Be my Valentine.
Tradiţiile de 14 februarie
După o perioadă de semiuitare, tradiţiile legate de ziua Sfântului Valentin revin în forţă în Anglia secolului al XIV-lea. La mare preţ era ţinut obiceiul ca pe 14 februarie să se tragă la sorţi perechile ce urmau să pornească pe câmp la vânătoare. Băieţii pe care sorţii i-au ales să însoţească fetele în această escapadă plină de picanterii se numeau Valentini. Era un joc romantic pe care tinerii îl aşteptau cu entuziasm. Apare acum şi o… Valentina, acesta fiind numele dat mesajului de dragoste trimis persoanei iubite.
Dar ziua Sfântului Valentin este aleasă oficial ca zi a îndrăgostiţilor abia în 1496, în Franţa. De atunci, tradiţiile legate de ziua îndrăgostiţilor nu au contenit să se îmbogăţească şi să se extindă pe toate meleagurile, pentru ca astăzi să cucerească întreaga lume. În ultimile decenii, Valentine’s Day a devenit o adevărată industrie. Turism, media, creatori de modă, nimeni nu-şi mai permite să o ignore. Valentine’s Day a cucerit aproape tot ce i-a stat în cale.
Luna februarie, fiind la români ultima lună a anului, era o lună de pregătire pentru noul an şi de purificare a elementelor feminine, precum ogoarele şi femeile.
Dragobetele sărută fetele
Sărbătoarea tradiţională de Dragobete riscă să se piardă cu totul. Este adevărat că ea nu a cucerit niciodată oraşele, dar până acum câteva decenii dădea viaţă satelor cu toată bogăţia ei de obiceiuri şi de semnificaţii.
Dragobete, Vrăjitorul Iubirii la români, este patronul dragostei şi al bunei dispoziţii. Legenda povesteşte despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic, preluat de la vechii daci, similar lui Eros, al vechilor greci, şi lui Cupidon, al românilor.
Acesta oficia din cer, la începutul fiecărei primăveri, nunta tuturor animalelor, tradiţie care în timp s-a extins, cu această ocazie ajungându-se să se spună că Dragobetele se făcea responsabil şi de iubirile oamenilor din anul ce urma. În ziua de Dragobete, satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala: Dragobetele sărută fetele.
În calendarul popular românesc această zi apare ca o sărbătoare a iubirii. Dragobetele era închipuit ca un flăcău voinic, puternic, frumos şi tare iubitor, putând fi întâlnit prin păduri. După o credinţă răspândită în special în vestul Munteniei şi în Oltenia, Dragobetele este un duh al pădurii care, la început de primăvară, într-o anume zi, ia chip de flăcău neasemuit de frumos şi hălăduieşte prin codri pentru a pedepsi fetele şi femeile ce-i profanează ziua. De Dragobete muncile grele erau interzise, fiind permise doar cele uşoare, dar multe fete încălcau regula şi fugeu apoi în pădure tocmai pentru că îşi doreau să fie pedepsite de Dragobete, fiind nevoite să se lase iubite de el.
