Primele zile ale lunii martie sunt numite Babe, în credinţa populară. Potrivit tradiţiei populare, începând cu 1 şi până pe 9 martie se alege o zi, sau o babă, care va anticipa starea de spirit şi norocul fiecăruia, până anul viitor. Cum va fi baba aleasă, aşa va fi tot anul. Vremea din luna martie este una foarte capricioasă şi se consideră că vremea bună în ziua aleasă ca “babă” este semnul unui an bun.
Mitul „babelor” este unul din cele mai importante mituri româneşti. Babele sunt simbolizate de Baba Dochia. În vechiul calendar roman anul începea pe 1 martie. Baba Dochia este întruchiparea anului vechi, care este pe sfârşite şi trebuie să moară. Moartea Dochiei în ziua de 9 martie se consideră hotar între anotimpul friguros şi cel călduros.
Între 1 şi 9 martie Dochia urcă muntele, împreună cu turma sa de oi. Ea îşi pune 9 cojoace de blană. Se dezbracă rând pe rând de cojoace, iar când rămâne în cămaşă, vine gerul şi o îngheaţă, transformându-se, conform legendei, în stană de piatră. Legenda spune că aşa s-au format Babele din Muntii Bucegi.
În unele părţi ale ţării sunt considerate zile ale Babelor primele 12 zile ale lui martie.
Iată Povestea Dochiei din Mărţişor, de Mihail Sadoveanu:
«Spune povestea că Dochia era o bătrână vrăjitoare ce sălăşluia într-o casă de stâncă sus pe Ceahlău. Baba trăia singuratică, unde se târăsc jnepenii pe piatră şi unde înfloresc mărunţii trandafiri ai stâncilor. În nopţi de vară pluteau către ea duhurile prăpăstiilor. Pe negre vijelii când scăpărau fulgere rupte, suiau pe ţancuri zvârcolindu-se făpturi de pe tărâmul de dedesupt, din împărăţia necuratului Tartar. Într-o colibă sfărâmată de puhoaie, Baba Dochia a găsit odată o copiliţă pe care a crescut-o şi a îndrăgit-o.
Fetiţa de suflet a vrăjitoarei crescu frumoasă şi mlădie acolo, aproape de nori. Într-un rând, în puterea primăverii, fata află că în văi sunt aşezările oamenilor. Atrasă de glasul buciumelor, ea coborî spre văi. Când văzu Dochia că fata nu se mai întoarce, porni învăluită în cojoacele ei să o găsească. Rătăci departe de lumea ei până când înţelese că fata nu se va mai întoarce. Îndurerată, reveni în sihăstria ei singuratică şi acolo, fără dragostea din urmă a anilor ei târzii, spun bătrânii că s-a stins. Au prefăcut-o în sloi şi stâncă nopţile reci de mărţişor…»
