Copiii născuţi în familiile de români care locuiesc în altă ţară, nu vor folosi niciodată limba româna ca ”limba maternă”

”De ce copiii românilor din Italia vorbesc doar italiană?” Este una din întrebările întâlnite destul de des în rândul românilor din Italia, care sună a judecată, mai ales când pleacă din gură celor care nu sunt părinţi sau nu s-au lovit niciodată de situaţiile pe care le voi descrie mai jos.

Întrebările de acest gen mi se par o punere la zid. Un fel de frustrare personală care te împinge să te revolţi fără a avea un motiv, habar sau un minim de experienţă care să-ţi permită judecata.

Prin jobul pe care-l am şi experienţa acumulată de-a lungul anilor pe băncile şcolilor (italiene), în mijlocul lor (copiilor), îmi pot expune părerea în materie de ,,limba maternă” şi ,,limba dobândită”. Există diferenţe care ar trebui luate în calcul, mai ales când vine vorba de copii şi viitorul lor.

,”Limba maternă”, în cazul nostru româna, copilul o vorbeşte frecvent pe teritoriul altei țări, dacă mediul în care s-a născut reprezintă baza de unde el şi-a luat seva.

Mai exact, copilul născut în România e predispus dialogului – folosind limba româna ca mijloc de comunicare – atunci când este rupt de ambientul în care şi-a petrecut o bună perioadă din viaţă, găsindu-şi refugiu în singurul lucru pe care ştie să-l facă cel mai bine: exprimarea în limba română.

Un exemplu: copilul care s-a născut şi a studiat în România, cel puţin în primii ani de şcoală, va folosi/vorbi limba româna fără niciun fel de probleme (cu cei care o vorbesc, bineînţeles), chiar dacă la o anumită vârstă a fost nevoit să-şi părăsească ţara, alăturându-se familiei care locuieşte pe teritoriul altei tari.

Va face parte din el, în ciuda faptului că cealaltă limba, cu timpul, îşi va face loc şi o va folosi mult mai mult decât pe prima.

Nu sunt excluse nici cazurile în care copilul va refuza s-o mai vorbească. Motivul? Adaptarea automată în societatea nouă în care tocmai a ajuns/intrat, dorind să se integreze, iar acest lucru se va resimţi şi în sânul familiei, prin eventualele exprimări care rezonează altfel – adaptate la o anumită situatie – față de cum ar fi spuse în limba română.

În cazul ”limbii dobândite”, lucrurile se schimbă radical. Copiii născuţi în familiile de români care locuiesc în altă ţară, nu vor folosi niciodată limba româna că ,,limba maternă”, pentru că nu se regăsesc în ea, oricât de mult ar încerca părinţii să-l convingă în a o vorbi. Cu siguranţă, vor fi capabili s-o înţeleagă sau s-o pronunţe la un anumit nivel (extrem de scăzut), însă, puţin probabil la nivelul copiilor din prima categorie.

Ceea ce nu reuşim de multe ori să înţelegem, noi părinţii, este că, odată ce-am ales să ne petrecem restul vieţii (său temporar) într-o tară unde copilul a văzut pentru prima dată lumina zilei, pentru el, aceea e ţara lui. În ea a spus primele cuvinte, iar în majoritatea cazurilor, nu sunt deloc în limba română. Primul creion i-a fost pus în mâna de o ,,maestra italiana”, aşa cum primul prieten pe care şi l-a făcut prin comunicare, a fost italian. Statutul de elev l-a avut pentru prima dată într-o şcoală italiană, aşa cum prima propoziţie scrisă pe un caiet şi prima frază citită, au fost în limba italiană.

Sunt foarte rare cazurile în care copiii românilor merg perfect paralel cu două limbi. De ce? Pentru că mulţi nu se regasec în cea de a doua, română. Pentru ei, prima este cea în care studiază.

Ambientul în care s-au născut şi cresc nu-i va determina niciodată să-l compare cu altul pe care nici măcar nu-l cunosc şi pe care îl văd doar în vacanţe sau deloc. Pentru ei, România este ţara unde merg în excursie şi atât. Locul unde ei se regăsesc şi în care îşi vor recăpăta identitatea (atenţie, au dreptul să-şi aleagă propriul statut) este ţara în care trăiesc. Şi-o pot imagina prin poveştile noastre sau prin descrierile pe care le facem legate la o anumită situaţie, însă nu este acelaşi lucru.

Cursurile de limba româna care se fac pe teritoriul altor ţări, sunt bine venite, însă, nu ştiu în ce măsură şi cât de mult ajuta copiii, dacă ne-am limita strict la limbă. Le văd mai mult ca pe o dorinţă a părinţilor, nicidecum a copiilor, mai ales când vorbim de vârste la care nu sunt în măsură să conștientizeze motivul pentru care sunt acolo. Pentru ei e o distracţie, nu o motivaţie care să-i facă să înţeleagă că prezenţa lor are un scop.

Cu siguranţă, identitatea şi rădăcinile trebuie păstrate. Însă, lucrul acesta este valabil mai mult pentru noi, adulţii. Nu toţi copiii sunt predispuşi de a împărtăşi cu noi anumite experienţe. Să nu-i obligăm să facă ,, ceva” ce nu simt.

Nu puţine au fost cazurile în care, la orele laboratoarelor interculturale, am întâlnit copii români (născuţi şi crescuţi aici), pe care-i ,,provocam” la dialog în limba română. Rezultatul? Refuzau să răspundă, iar dacă o făceau, răspunsul era dat în limba italiană. Încercam să construiesc o conversaţie simplă, doar prin întrebări şi răspunsuri, dar, niciodată nu erau predispuşi sau disponibili. De multe ori, cadrele didactice prezente, veneau cu un plus de ,,informaţie”: ,,le este ruşine să vorbească limba”, sau, ,,nu se consideră români”.

Rolul meu acolo, era exact pentru a le explica şi a-i determina să înţeleagă că, a fi român, nu este o ruşine, aşa cum nu este o ruşine în a vorbi limba părinţilor atunci când o ştii. În unele cazuri reuşeam să-i motivez. În altele, am dat faliment; în faţa mea, aveam un copil ce nu se regăsea în nimic din ce spuneam sau făceam. El se considera la fel ca toţi ceilalţi: italian. Ba, mai mult, prezenţa mea îl făcea să se simtă stânjenit. Culmea, se simţea discriminat.

Sper să înţelegem odată pentru totdeauna că limba maternă are rădăcini în momentul în care ai vorbit-o toată viaţa ta, de când te-ai născut, şi aşa va rămâne. În caz contrar, când limba este dobândită sau câştigată prin naşterea în altă ţară, pentru copiii români, chiar dacă ne este greu să acceptăm, va fi limbă vorbită şi prin care vor comunica tot timpul, fapt de care ne lovim şi la ceilalţi copii, de altă naţionalitate.

Iuniana Daniela Popescu

BLOG: IUNIDANA.RO