Un adolescent din România, în vârstă de 15 ani, ne-a contactat pentru a ne spune povestea sa. Este unul dintre zecile de mii de copii lăsaţi în ţară de părinţii plecaţi la muncă în străinătate. Este un strigăt teribil de acuzare la adresa societăţii indiferente la singurătatea acestor copii maturi înainte de vreme.
«Vă scriu fiindcă aţi scris un articol despre o femeie care nu şi-a văzut fiul lăsat în România de 9 ani. Mama mea e în Italia şi nu am văzut-o de 12 ani.
Am 15 ani şi sunt emo. Trăiesc cu bunicii într-un oraş din Moldova. Poate nu vă interesează viaţa mea. Nu e importantă viaţa unui copil crescut în familia bunicilor, sunt mai interesante cazurile cu copiii din orfelinate sau luaţi de stat în Norvegia. Dar vă scriu, deşi poate nici măcar nu citiţi.
M-am născut dintr-o relaţie, bărbat/femeie. Nu s-au căsătorit fiindcă nu s-au înţeles. Am apărut şi eu în viaţa lor, fapt ce a scurtat traiul comun. Mama s-a întors la părinţii ei, tata unde a văzut cu ochii. Mai are doi băieţi din raporturi eşuate. Ultima dată l-am văzut când aveam şase ani. Mi-a spus că bunicii mă ţin pentru alocaţie.
Pe mama am văzut-o în puţinele fotografii pe care le avem acasă. Cică semăn cu ea. Nu, eu nu semăn cu părinţii mei. Eu am crescut singur până m-am împrietenit cu R., o fată care are mama plecată în Turcia de când era mică. Tatăl ei era turc dar nimeni nu l-a văzut niciodată. Cu ea m-am jucat mereu şi, rar, când nu ştiam ce să fac o întrebam cum face ea. Şi ea trăieşte cu bunicii ei.
La şcoală nu suntem prea buni. Profesorii spun despre noi că suntem copiii nimănui. Aşchia nu sare departe de trunchi. Dar R. e bună. Luăm viaţa aşa cum este. De rahat. Ascultăm muzică şi ne uităm pe internet la filme. Bunicul meu îmi spune ca şi mama mea fugea de la ore la cinematograf. Acum nu mai este cinematograful de la colţul străzii, e doar o sală de jocuri.»
Un înger negru
«R. vrea să crească mare şi să se facă coafeză. Eu vreau să fac tatuaje. Acum ea tunde nişte păpuşi aruncate de vecina de la doi. Eu i-am spus că o să tatuez păpuşa blondă pe spate. Eu vreau să-i desenez un înger negru. R. nu este de acord. Zice că e sinistru. Ea spune să desenez fluturi. Sau flori. Nu-i mai desenez nimic. Să vă spun de ce îmi place să fac tatuaje? Fiindcă doare. Orice ai vrea să îţi faci, mic sau mare tatuajul doare. Scrijeleşti pielea. La bunica nu-i plac tatuajele, spune că sunt puşcăriaşii cei care îşi fac. Bunicul e de acord cu ea.
Ei vor să ajung pădurar. Să am lemne, să trăiesc la aer curat, să mă salute lumea cu respect. R. zice că pădurarii trăiesc la pădure şi acolo nu este coafor. Dar se pot culege fructe de pădure şi bureţi. Să nu uit: vezi urşi, căprioare.»
Uneori e mai bine să mori
«Oare mama se gândeşte ce o să mă fac eu când cresc mare? Ce s-a gândit ea să fie când era ca mine? Uneori mă gândesc, apoi îmi alung gândurile. Uneori e mai bine să mori.
Un coleg de şcoală a lăsat însărcinată o colegă. Au 16 ani fiecare. Tatăl ei e în închisoare. Mama ei culege căpşuni în Germania. Tatăl lui e beat mangă. Mama ei lucrează la fabrică. Pe nimeni nu interesează.
Acum cinci ani mama mea a telefonat de Paşte să ne spună că a trimis 300 de euro. M-a întrebat cum merge şcoala. I-am spus doar: «bine». M-a întrebat dacă sunt sănătos şi cât am crescut. I-am spus: da. Un da care avea multe înţelesuri. De aceea îmi place să desenez. Nu pot să vorbesc, îmi trec prin minte multe cuvinte, întrebări. N-am putut să o întreb: “când vii, mamă, acasă?”.
R. m-a întrebat acum ce scriu. I-am spus că scriu o scrisoare la o ziaristă. Mi-a spus că ziariştii sunt fraieri. Şi că ziariştii nu răspund la scrisori, trebuie să îi chemi la faţa locului. Are dreptate. Eu v-aş chema acasă, dar bunicii mei nu ar fi de acord să ştie lumea că mama nu mai dă nici un telefon.
Şi mi-au spus: „Noi te creştem, nu-ţi lipseşte nimic!». Da, ar rîde cei de la şcoală. Emo, plângi după mumă-ta? Eu nu plîng. Nici dacă aş afla că a murit nu cred că aş plînge. Ea a plâns pentru mine? Nu mă interesează.
R. îmi spune să arunc ce am scris că o găseşte careva. Şi dacă o citeşte bunică-mea, înţelege cine e R. Şi-i spune la bunică-sa. I-am repetat că nu am scris despre maică-sa. Ea se uită la mine ciudat şi îmi spune: e la fel.
Nu e la fel. Fiecare copil are o mamă. Noi avem mame subînţelese. Asta să ştiţi. Nu cred că mamele noastre citesc…
P.S. Au trecut sărbătorile, dar vă urez: „La mulţi ani».»
Crina Suceveanu
Curentul Emo
Emo vine de la „emotional”. Iniţial termenul desemna un stil muzical, un rock punk şi alternativ. Ulterior s-a dezvoltat o subcultură cu acelaşi nume. Adepţii curentului “Emo” sunt adolescenţi cu aparenţă depresivă, care nu zâmbesc, se îmbracă în negru, au tatuaje, coafuri ciudate şi piercing. Sunt melancolici, antisociali, profund interiorizaţi, rupţi de lume. Mulţi se taie cu lame şi au tentative de suicid.
