Adrian Bogdan
Pentru mine este evident cine a câştigat provocarea streaming dintre Renzi şi Grillo! Când unul nu-l lasă să vorbească pe celălalt, câştigătorul e previzibil. Din emulaţie ca victimă, din compasiune indusă şi pentru că suntem mereu dispuşi să dăm dreptate celui care explică puţin şi nu i se dă posibilitatea să o facă.
Dar nu despre aceasta voiam să scriu. Pe mine Grillo mă interesează puţin sau deloc. Tot atât cât mă poate interesa un derbedeu din şcoala primară! În schimb pe mine mă interesează Renzi. Aşa cum o nouă descoperire poate interesa un elev cu pasiune pentru ştiinţă. Pentru că Renzi este un fenomen sine qua non. Fizic, dar mai ales uman.
Dar Renzi e mult mai mult decât atât. Este tocmai reflexia unei ţări într-o singură persoană. Renzi este bunăstarea acumulată şi criza impetuoasă. Este şi promisiune de bine, dar în acelaşi timp teama pentru ziua de mâine necunoscută şi îngrozitoare.
Renzi e promisiunea de soluţionare a problemelor, în timp ce poporul a cedat acum neputinţei totale. A cedat în faţa politicii ca instrument perfid al rău intenţionaţilor, grosolăniei şi vulgarităţii lui Grillo. Şi Renzi are capacitatea de face oamenii să viseze. Indiscutabilă şi incontestabilă capacitate.
Renzi, bello impossibile!
Renzi devine astfel totemul speranţei italice. Speranţa ca ţara măcar să rămână faimoasă în lume. Ca această criză să nu o pedepsească prea mult şi să nu o facă să piardă poziţii în clasamentele mondiale. În acelaşi timp cu diminuarea salariilor italice. Ameninţate de toţi Marchionnii de serviciu, tot atât de italici. Sau poate da, italo-canadieni! Sau ce-or fi!
Italienii au nevoie să creadă în Renzi. Orice ar fi. Au nevoie de asigurări. Că va exista ziua de mâine şi totul va fi ok. În timp ce Renzi trăieşte momentele gloriei sale în modul cel mai inconştient posibil. Îşi imaginează poate că el va fi schimbarea. Că el o poate face. Că el va fi buldozerul şi că nimic nu i se poate împotrivi. Că-i va scoate din joc pe toţi cei care i se vor opune. El nu ştie că totul e relativ şi că stopurile sunt fiziologice.
Mie nu-mi place Renzi. Nu mi-a plăcut niciodată. La fel ca Grillo, ca Letta şi ca Berlusconi. Fiecare din motive diferite, dar cu acelaşi efect! Nu pot spune că-i neg orice oportunitate lui Renzi de a demonstra că el este capabil să reformeze ţara. Aştept şi evaluez. Dar mă tem de lobby-urile care îl vor lovi în aşa măsură încât va fi el însuşi cele care va renunţa la schimbările promise şi va trebui să se adapteze logicii palatului. Şi rezultatul va fi inevitabil: neconcludent!
Renzi a făcut din politică, din procesul de selecţie, o luptă personală pentru propriul ego. Şi a reuşit până acum, nu sunt dubii. Trebuie să vedem dacă, şi pentru cât timp poate continua!
Evident, supoziţii! Să sperăm că nu se vor adeveri, şi că Renzi se va arăta aşa cum vrea să fie: Un politican tânăr, frumos imposibil!
