Sorin Cehan
Încă se mai vorbeşte despre participarea românilor la alegerile locale din Italia. Ultimul comentariu, în ordinea timpului, l-a făcut ambasadorul italian la Bucureşti, Mario Cospito, care s-a declarat “dezamăgit” de slaba participare a românilor. Nu se înţelege pe ce bază românii sunt luaţi separat faţă de restul populaţiei. Şi de ce ar trebui să-şi aleagă musai “reprezentantul lor” la primărie.
Mai spune Excelenţa Sa: “Românii sunt comunitatea cea mai mare din Italia. La Torino, de exemplu, dacă doar câteva sute de români ar fi mers la vot ar fi putut să-şi aleagă un reprezentant”. Nu serios? Chiar aşa? Printre zecile de candidaţi români la ultimele locale erau câţiva pe care nu i-aş fi votat nici cu forţa. De când votul unui român trebuie să meargă obligatoriu la un conaţional? Pe baza etniei? Ar trebui să încetăm şi cu mitul “comunităţii dezbinate” şi al “caprei vecinului” şi alte stereotipuri. Dacă nu votez un român şi votez un italian, sau nu votez, nu înseamnă că nu sunt solidar sau că-mi “trădez” comunitatea.
Cristian Rizea, şeful PSD Diaspora, a analizat şi el alegerile şi a descoperit că “din păcate, rezultatele foarte slabe obţinute (…) sunt cauzate, în principal, de faptul că românii nu sunt solidari cu românii! Nici măcar cetăţenii români dintr-o anumită comunitate nu şi-au votat compatriotul care candida pentru poziţia de consilier local! Este imperios necesar ca românii din diaspora să nu mai fie dezbinaţi, iar eu cred că noi, clasa politică, putem avea un rol important în ceea ce priveşte acest aspect!”
Este imperios necesar să fim consideraţi individualităţi, nu numere într-o mulţime omogenă. Cât despre rolul clasei politice româneşti în eliminarea “dezbinării”, e ca şi cum ai aprinde chibritul într-un depozit de explozibil. Cineva vrea cu orice preţ să votăm pe baza etniei, cu un spirit de gaşcă de cartier.
Există comunităţi aşa-zis “unite”. La Roma, când apare de exemplu Siddique Nure Alam, zis Bachu şi sună din goarnă, se adună cinci – zece mii de bengalezi care fac ce le spune liderul lor. Dacă ar vota, ar impune cu siguranţă unul “de-al lor”. Musulmanii sunt la fel de “uniţi” când e nevoie de ei, sau mai bine zis când liderii au nevoie de ei la manifestaţii. Şi ei dacă ar vota, ar vota compact, unul de-al lor.
Nu le facem o vină celor care se înregimentează în comunitate ca militarii în batalion, observăm doar că e un model care vine din ţări unde democraţia e încă un deziderat. Aşa ar vrea unii să fim: toţi ca unul. Vine unul, câine surd la vânătoare, sau împins de la spate de vreun politruc, candidează, e român şi atunci musai să-l voteze românii, că e de-al lor. Ia 50 de voturi şi apoi începe tânguiala: că nu suntem uniţi, că uite capra vecinului, că nu suntem patrioţi şi vina e întotdeauna a alegătorilor care nu vor, în ruptul capului, să vină la vot.
Sau candidaţii au fost în marea lor majoritate şterşi, necunoscuţi, banali, fără mijloace financiare, fără idei şi activitate? Anul viitor vin alte alegeri locale, şi atunci se votează la Roma. De pe acum sunt unii care negociază “sute de mii de voturi româneşti” cu partidele din Capitoliu. Şi când electorii vor repeta figura de anul acesta, ce dezamăgire va fi…
