Buna ziua,
… punctele de suspensie sunt pentru ca n-am nici cea mai mica idee despre cu ce anume ar trebui sa-mi incep relatarea. Am prea multe de spus si nu prea-mi arde sa stau sa fac un aranjament logic al ideilor 😀 De un an tot cochetez cu ideea de a „ma spovedi”, ideea de a face publica experienta mea la Roma, dar de abia azi mi-am luat inima-n dinti.
Cred ca cel mai puternic argument acum e acea scrisoare prosteasca scrisa de o tanara din Anglia; m-a indignat la culme ce a putut sa scrie, o fi adevar, o fi doar niste ganduri nascute in urma unor experiente mai putin placute traite de ea…cine stie?! Cert e ca exista si povesti minunate despre romani aflati in strainatate, exista si cazuri fericite, sau macar pozitive si exact astea trebuie promovate!
„Cerșim și să ne umilim pentru o pâine prin Anglia, Italia și Spania”, scrisoarea din diaspora care i-a cucerit pe patrioţii de facebook
Am avut si eu ocazia sa locuiesc in Roma acum doi ani, in 2011, in perioada august-decembrie. Plecasem de aici doar pentru o mica vacanta la fostul prieten care lucra acolo, cu toate ca o parte din mine isi dorea sa ramana acolo pentru cat mai mult timp.
Nu eram sub nici o forma dispusa sa lucrez in domeniile in care lucreaza majoritatea romancelor plecate acolo – nu pentru ca sunt o fitoasa, ci pur si simplu pentru ca ma cunosc destul de bine, stiu EXACT ce pot si cat pot, ce imi place sa fac si sunt constienta ca nu mi-as gasi nici o implinire intr-un job in care nu m-as putea dezvolta intelectual. In fine…nu asta e important.
Important e ca m-a marcat pentru tot restul vietii aceasta experienta. Aveam 29 de ani si era prima data cand plecam din Romania…in conditiile in care ai mei parinti ma bateau la cap sa plec din tara de cand am terminat liceul, sa-mi continui studiile in alta tara; iar eu nici nu vroiam sa aud, nu ma interesa din nici un punct de vedere acest subiect.
Recunosc ca imi era si frica ca nu m-as descurca singura intr-un loc in care nu cunosc pe nimeni. Dar s-a intamplat sa ma indragostesc si sa ma duc la barbatul pe care il iubeam, fara sa mai tin cont de nimic…nu mai simteam nici o frica de nimic, orice obstacol a disparut ca prin magie.
Acolo am locuit intr-un apartament cu doua camere, cu inca un cuplu de romani, dar ei erau casatoriti si aveau fete de liceu aici in Romania. Mi-a fost foarte greu sa ma adaptez…aici am fost inconjurata toata viata doar de o anumita categorie de oameni, am fost invatata doar cu un anumit mod de a trai, de a gandi, de a face lucrurile…iar acolo mi-a fost imposibil sa ma impac cu ceva foarte, foarte diferit de tot ce stiam eu pana atunci si mai ales cu ceva ce era TOTAL impotriva educatiei primite acasa, impotriva principiilor mele.
Nu vreau sa intru in detalii, de regula pun accent mai mult pe aspectele frumoase, decat pe cele aiurea; e destul sa spun ca mai nimic nu era ca acasa ( ma refer strict la convietuirea cu colegii de apartament )…motiv pentru care si relatia cu fostul prieten a inceput sa se strice.
Au fost momente in care ieseam pe usa casei cu bagaje cu tot, decisa sa ma intorc in tara…au fost momente ( multe!!) in care plangeam dupa viata de aici, plangeam de dorul de parinti ( cu toate ca ma vedeam cu ei zilnic pe net ), momente in care nu aveam pe nimeni care sa inteleaga ce simt, pe nimeni care sa imi spuna o vorba buna sau care sa faca ceva sa ma scoata din starile alea…cineva care sa ma ajute sa vad partea buna si frumoasa.
De abia cand m-am intors in Romania am inceput sa vad partile bune…singura. De abia cand m-am intors in Romania mi-am dat seama cat de indragostita sunt de Roma, mi-am dat seama cat de tampita am fost ca am refuzat sa ies din tara pana la 29 de ani!!!!!!!!!! Daca va spun ca de pe 1 ianuarie 2012 de cand m-am intors, zi de zi ( de fapt mint…secunda de secunda, si nu exagerez! ) ma gandesc la Roma si la tot ce am trait acolo…secunda de secunda traiesc cu dorinta de a ma reintoarce acolo, de a-mi gasi un job, de a trai acolo pana la sfarsitul vietii ( sau pana m-as satura ), ma credeti?
Da, stiu ca Italia e arhiplina de romani; da, stiu si impresia lor despre romani. Si ce? Acum stiu si eu ce presupune sa muncesti acolo…sa te trezesti undeva pe la 5 dimineata pentru ca trebuie sa te pregatesti sa pleci la munca si mai ai de schimbat si cel putin 2 mijloace de transport in comun pana la servici, stiu cum e sa ajungi acasa undeva pe la 8 seara ( unii ajung si mai tarziu, depinde de programul de lucru), sa ai timp si chef doar sa faci un dus, sa mananci ceva si sa te relaxezi stand pe net sau butonand telecomanda tv pana adormi.
Acum stiu in ce ritm (ca sa nu zic „in ce hal”) muncesc romanii in Italia, stiu si cum e sa ramai fara job si sa stai in stres cautand solutii sa-ti platesti chiria (ca de mancare nu se pune problema acolo) si tocmai pentru ca am trait lucrurile astea pe propria mea piele m-a facut sa respect si sa inteleg ceea ce nu intelegeam pana atunci: plecarea romanilor de aici, multi dintre ei lasandu-si copiii in grija altor rude, pentru a munci pe un salar mult mai mare ca cel din propria lui tara. Intotdeauna i-am judecat la modul cel mai urat, dar am ajuns sa regret modul tampit in care vedeam lucrurile.
Sunt acusi doi ani de cand iubesc. Uneori in tacere, alteori imi strig in gura mare iubirea. Italia e tara simturilor, a iubirii inainte de orice!!!!!
Doi ani de cand nu pot uita nici o senzatie traita acolo, nici una din emotiile traite acolo. E suficient sa aud un avion ca mi se face pielea de gaina si am puterea sa ma imaginez exact in apartamentul in care locuiam acolo, am puterea sa restraiesc exact TOTUL dn acea perioada.
Ma chinui sa-mi lamuresc o dilema si-mi aduc aminte ca, pe cand eram mica ( pana sa merg la scoala ), exista aici in Iasi, la Palatul Culturii, un aparat mare, undeva in stanga cum intri, care avea tot felul de diapozitive din cateva capitale sau orase ale lumii.Ei … eu vroiam sa ma duc zilnic, daca se putea sa si raman acolo nonstop, numai ca sa ma uit la diapozitivele cu Roma. Stiu ca si o imagine cu un parc plin de lalele din Olanda imi furase atentia cateva minute, dar Roma ma subjugase iremediabil!!!!
Matusa mea lucra si atunci la Palat, deci imi era usor sa ma strecor sa-mi traiesc idila cu orasul sufletului meu 😀 Tot dansa stiu ca avea o carte despre Italia, cu istoria tarii si multe poze; era Biblia mea cartea aia!!!!!!!!!!!!!!
Deci iubirea mea pentru Italia, Roma in special se trage din frageda pruncie … dar cred ca atasamentul pe care il am pentru acest oras e si din cauza faptului ca am locuit acolo cu omul pe care il iubeam!
M-am suit in autocarul cu destinatia Roma indragostita, cu sufletul pliiiin de iubire … eu, care intotdeauna am fost o tipa precauta, care intotdeauna am avut cate o frica de care imi era greu sa scap, care NICIODATA nu mi-am dorit sa ies din tara cu atat mai mult pentru un barbat :)) ei … nu am simtit nici o frica.
Era ca si cum … orice rau ar fi urmat, avea sa treaca, pentru ca aveam sa fiu cu omul iubit chestie care face ca totul sa fie nitel mai suportabil. Acolo am stiut ce inseamna de fapt o relatie, traiul zilnic in doi; acolo am stiut cum e sa nu mai fie langa mine mama care sa-mi rezolve problemele sau sa ma alinte cand aveam nevoie ( si am nevoie des ), acolo am stiut cum e sa il vezi pe celalalt cat de obosit ajunge de la munca si placerea, satisfactia pe care o simti cand ii pregatesti mancarea pentru seara sau pachetelul pentru a-l lua dimineata cand pleaca; acolo am vazut oameni care iti zambesc cand trec pe langa tine pe strada, oameni care vand la taraba legume si fructe si care intra in vorba cu tine de fiecare data. Acolo m-am simtit pentru prima data in viata mea FERICITA, chiar daca am dat si eu peste greutati, chiar daca acea relatie s-a terminat.
Mi-a fost greu sa ma obisnuiesc cu stilul lor … uram limba, uram accentul lor, nu vroiam deloc sa invat italiana :)) Oriunde ma duceam vorbeam in engleza 😀 Mi-a fost greu sa ma obisnuiesc ca acolo nu aveam sa gasesc la restaurante snitele din piept de pui ( nu va spun dezamagirea traita cand am vazut ca Pizza Quatro Stagioni nu e DELOC ca cea de la noi, ca e doar un blat subtire peste care e aruncata o felie de rosie, una de ceapa, una de ardei si o felie de salam sau bacon :)) ), ca acolo nu gasesc shaorma ca cea de la noi :)) ca nu gasesc muuuulte produse ca cele pe care le gaseam in Romania.
Pizza Quatro Stagioni nu e DELOC ca cea de la noi
Dar am gasit multe alte lucruri mult mai frumoase, care, de abia cand m-am intors in Romania, mi-am dat seama ce impact au avut asupra mea. Si nu ma refer numai la locurile minunate pe care le poate oricine vizita in Roma … ma refer in mod special la cum ma simteam eu in acele locuri, la cum ma simteam cand stateam cu el si mancam o inghetata, la cum ma simteam cand mergeam impreuna oriunde ( pana si trenul din Piazza Flaminio care ne ducea in Prima Porta mi se parea special, nici gerul cumplit care era deja in octombrie acolo nu ma mai scotea atat de tare din sarite … pentru ca eram cu el ).
Acum regret cu toata fiinta mea ca nu am stiut sa gestionez cum trebuia momentele grele cu care m-am confruntat, regret ca am stat pana la 29 de ani fara sa fac absolut nimic notabil cu viata mea, fiind constant urmarita de o frica ce nu m-a lasat sa iau decizii radicale ( in general era frica ca nu voi reusi si frica de a nu ma indeparta de tot de oamenii la care tineam, frica de singuratate ).
Acum stiu ca trebuie sa risti, acum stiu ca oamenii la care tii si care tin la tine te vor primi oricand cu toata dragostea ca si cand nu ar fi fost niciodata nici o distanta intre voi ( si nu, nu e aberatie, stiu din proprie experienta asta ). Sunt o femeie incredibil de norocoasa si sunt extrem de recunoscatoare pentru TOT ce am trait in Roma.
Mă ataşasem de TOT ce înseamnă acel oraş… de blocul în care locuiam, de camera în care am stat, de drumul pe care îl făceam zilnic până la magazine şi înapoi, de aceeaşi oameni pe care îi întâlneam în drumurile mele, mă ataşasem de copacii pe lângă care treceam, de dealul pe care trebuia să-l urc până la bloc şi care de fiecare dată îmi dădea dureri mari de spate… mă ataşasem şi de colegii de apartament pe care cu greu i-am tolerat.
Îmi era ATÂT de drag când plecau toţi din casă la servici şi rămâneam singură peste zi… iar senzaţia care o aveam atunci când ridicăm oblonul la geamul nostru din cameră şi deschideam uşa de la balconul ce dădea în curte… cu o cană mare de cafea proaspătă şi aburindă… mi se părea că miros un alt aer acolo… trăiam o stare de libertate şi de împăcare cu mine însămi, pe care nu am abilitatea necesară de a o transpune în cuvinte!!
Eram, ÎN SFÂRŞIT, împăcată cu mine însămi, trăim acea stare de linişte sufletească pe care toată viaţa am căutat-o.
Chiar dacă am avut probleme cu banii, chiar dacă au fost momente când relaţia de atunci nu mergea prea bine, chiar dacă mi-a fost foarte greu să accept unii oamenii în jurul meu… aş repeta ORICÂND acea experienţă, cu menţiunea că aş fi mai tolerantă. Nu există secundă în care să nu îmi fie dor… dar dor din ăla care doare, care arde sufletul dar care te şi ambiţionează să faci totul ca într-o zi să te întorci în acel loc în care ai fost fericită; dor care te acaparează în orice moment al zilei şi inevitabil îţi smulge măcar o lacrimă, indiferent de situaţie… dor din ăla care te face să oftezi adânc… dor care nu te mai lasă să fi niciodată omul care erai până atunci.
Până să plec din ţară am fost cu ochelari de cal
Până să plec din ţară am fost cu ochelari de cal, eram îndoctrinata de ideea de a rămâne aici în ţara până la ultima suflare; habar nu aveam ce înseamnă să vezi o altă ţară, ce înseamnă să îţi lărgeşti orizontul, să descoperi o altă cultură, altă istorie, alte tradiţii… şi nici nu mă interesa!! Dar acum regret cu toată fiinţa mea că nu am ascultat de părinţi care m-au bătut la cap să plec din ţară când aveam 20 de ani! Ştiu că Italia e pliiiină de români şi ştiu şi că românii de aici nu au o părere ok despre românii care muncesc acolo; ştiu şi cum sunt românii văzuţi de italieni. Dar guess what? Nu mă interesează!!!
Nu mă interesează nici că e criză, nu-mi pasă de nimic!!! ĂLA e locul sufletului meu, ACOLO am fost fericită, acolo m-am regăsit pe mine, am văzut ce înseamnă ca bărbat să lucrezi în construcţii la negru şi să nu fi plătit la timp, uneori să nu îţi primeşti banii cu lunile; am văzut cum e să îţi drămăluieşti ultimii 10 euro pe care îi ai în buzunar ca să-ţi ajungă de mâncare o săptămână – două, pentru două persoane; am văzut cum e să pleci de acasă, de la mama şi de la tata, şi să te trezeşti singură printre oameni diferiţi faţă de ce ştiai tu, printre alte concepţii, moduri de gândire şi de viaţă, am văzut cum să îţi fie dor de părinţi şi cum e să petreci Crăciunul departe de tradiţiile de acasă.
Dar am văzut şi partea frumoasă a Romei, am văzut cum e să fi în mijlocul turiştilor, cum e să vezi în drumul tău spre job oameni veseli… obosiţi, cu probleme, dar veseli, comunicativi, sociabili, indiferent de naţionalitatea pe care o au!! Am văzut peisaje SUPERBE, scări de bloc curate şi vopsite cum trebuie, am văzut bătrânei îngrijiţi şi care se ţin de mână sau se plimbă cu bicicleta, am văzut vânzătoare foarte amabile şi mereu cu zâmbetul pe buze, care nu te întreabă din prima clipă în care intri în magazin “vă pot ajuta?” ci te lasă puţin să te uiţi singur după ceea ce cauţi; am văzut controlori pe autobuze foarte, dar FOARTE amabili şi omenoşi, care nu te bruschează, nu te înjură, nu te iau la bătaie dacă nu ai bilet – ni s-a întâmplat să luăm amendă pentru că nu compostasem biletul (de abia ne urcasem şi era arhiplin de lume, nu aveam cum să ajungem la compostor, iar controlorul era fix lângă noi, aşa că…).
Am văzut peisaje superbe, am mâncat acolo cea mai bună îngheţată EVER, am respirat acolo cea mai mare libertate pe care nici măcar nu mi-am imaginat-o… am văzut acolo o poftă de viaţă incomensurabilă, o droaie de modalităţi de a-ţi petrece timpul, acolo NU ai cum să te plictiseşti, întotdeauna ai ceva de văzut, pe cineva de cunoscut.
Mi-aş dori ca românii plecaţi acolo sau chiar în orice altă ţară să încerce să vadă cât de norocoşi sunt pentru simplu fapt că au avut şansa la ceva mai bun. Există o vorbă în care cred foarte mult – Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă.
Visul meu e sa ma intorc in Roma … doare ca nu ma sustine nimeni
Dacă unii români de acolo ar învăţa să vadă ce e mai bun şi frumos în jurul lor acolo, dacă ar ştii să-şi gestioneze mai bine banii – nu să-i cheltuie pe tot felul de petreceri şi băutură, că mai apoi să se plângă că nu mai au cu ce să-şi achite chiria şi nici ce să le trimită copiilor în România, dacă ar fi conştienţi de scopul pentru care se afla acolo şi nu s-ar lăsa influenţaţi de “prietenii” apăruţi pe parcurs acolo, cred că viaţa lor s-ar îmbunătăţi radical!
S-ar schimba şi opinia străinilor asupra noastră. Lasam in ceilalti impresia pe care noi o avem despre noi insine.
De cand m-am intors, de abia anul asta am reusit sa fac un curs de limba italiana pentru incepatori iar acum urmeaza sa fac unul pe tot ce presupune domeniul hotelier-turistic, pentru ca visul meu e sa ma intorc in Roma si sa lucrez in acest domeniu. Citesc periodic Porta Portese online, martea si vinerea si am trimis cv-uri la care am primit raspuns de a ma prezenta la un interviu, doar ca nu am avut financiar posibilitatea de a ma deplasa peste noapte acolo.
Cunoscutii nu-mi prea inteleg iubirea fata de aceasta tara si dorinta de a ma reintoarce acolo … doare ca nu ma sustine nimeni, dar imi iau puterea de a continua din iubirea pe care am simtit-o acolo.
Asa ca romani care va aflati inca in orice colt al Italiei, incercati sa vedeti tot ce e mai frumos in viata voastra acolo, indragostiti-va zilnic de minunata tara in care va aflati, nu va lasati acaparati de nimic pesimist si negativ, luati si traiti DIN PLIN fiecare zi acolo, explorati-i fiecare bucatica, incarcati-va bateriile cu istoria ei, arta ei, gastronomia ei fabuloasa ( chiar daca azi gasim tot felul de restaurante acolo, apropo, cea mai buna mancare din viata mea a fost in Termini, la Halal Indian – o portie sanatoasa si EXTREM DE GUSTOASA de half chicken ), luati parte la tot felul de activitati organizate de asociatii romanesti de acolo, de Centrul Comercial La Strada!!! Orice om care are sansa de a ajunge intr-o tara straina, fie cu munca, fie cu studiile, fie intr-o vacanta, e pacat sa nu stie la timp sa aprecieze tot ce i se asterne la picioare. Iubirea face miracole, indiferent care e obiectul iubirii noastre.
Sunt Raluca si iubesc :-*
