«Giustizialisti», Justițiari, se numește cartea semnată de Piercamillo Davigo, președintele Asociației Naționale a Magistraților din Italia, și de procurorul sicilian Sebastiano Ardita, cu o prefață de Marco Travaglio, directorul „Il fatto Quotidiano”, despre cum politica italiană leagă mâinile magistraților, despre motivele pentru care, în opinia autorilor, justiția italiană este distrusă.
Cartea a putut fi cumpărată la chioșcuri împreună cu Il fatto, și tocmai acest cotidian a publicat un fragment din carte, despre o comparație între justiția italiană și cea românească. Justiția românească este serioasă, consideră autorii, față de cea italiană. Iată fragmentul.
Piața infracționalității –ale cărei legi de cerere și ofertă influențează riscul de pedepsire – acționează dintotdeauna în dimensiunea teritorială. Infractorii, având posibilitatea, aleg locul în care este mai avantajos să comită infracțiuni.
Scena este aceea a unei obositoare reuniuni nocturne. Într-o sală maiestuoasă și plină de lemn sculptat, incomodele și solemnele fotolii din piele sunt grupate pe rânduri opuse pentru a găzdui reprezentanții diferitelor țări. Este una dintre numeroasele reuniuni interminabile care se desfășoară la Ministerul Justiției de pe via Arenula, la Roma.
De-o parte delegația italiană și de cealaltă cea română discută modalități de transfer în patrie a deținuților care au fost condamnați pentru infracțiuni comise în Italia. România – printre națiunile cu care Italia este obligată să negocieze problema infracționalității de import – este una dintre țările cele mai serioase, obișnuită să-și respecte propriile angajamente. Însă problemele sunt multe. Convențiile internaționale prevăd că pentru transfer trebuie să existe consimțământul direct interesaților. Și deținuții, bineînțeles, preferă să rămână în închisorile italiene, care în mod evident sunt considerate mai comode.
Delegația italiană este obosită. Cineva începe să fumeze apropiindu-se de o fereastră. Cu alte țări în curs de dezvoltare au fost făcute acorduri și planuri de trimitere a deținuților, Italia s-a angajat să furnizeze mașini blindate și să favorizeze – și cu ajutoare economice – construirea de închisori și tribunale, sperând să aibă în schimb repatrierea deținuților; dar oricum nu a obținut nimic.
O gafă
României, trăgând linie, nu-i promisesem nimic, dar deși ei păreau dispuși să-și ia înapoi concetățenii, problemele au rămas multe și insurmontabile. La un moment dat, având în vedere oboseala și ora târzie, unui reprezentant italian îi iese pe gură o remarcă nefericită: ”Adevărul este că în România aveți prea mulți infractori”.
În sală se lasă brusc liniștea. Șeful delegației române, care tot timpul a stat să asculte, și-a ridicat lent privirea către interlocutor și menținându-și sprâncenele ridicate și-a spus părerea. ”Nu avem mulți infractori, sau oricum nu cu mult mai mulți decât aveți voi. Doar că ai noștri preferă să vină să comită infracțiuni în țara voastră, fiindcă în România cine greșește plătește: legile sunt foarte severe și închisorile destul de dure. Și nu obișnuim să acordăm în mod gratuit reduceri de pedeapsă infractorilor”.
Aceste cuvinte s-au auzit ca niște focuri de tun în sală și au servit pentru readucerea la realitate. Italia încerca să remedieze o situație pe care într-un fel – fie chiar involuntar – a generat-o. În modelele statale închise, cu sisteme autarhice și frontiere impermeabile, fiecare stat poate alege să adopte sistemul penal pe care îl dorește. Numărul de infracțiuni va fi în mod cert legat de capacitatea de descurajare pe care va reuși acel sistem să o impună cetățenilor săi, sau celor care se află pe teritoriul statului în care este în vigoare o anumită lege penală.
Dar, așa cum s-a spus, în sistemele cu frontiere deschise legile, dacă vor să continue să aibă scopul de a descuraja comiterea de infracțiuni, trebuie să țină cont de o altă variabilă a regulilor penale în vigoare în celelalte țări care spre deosebire de Italia sunt în regim de liberă circulație. Și dacă este prezentă și o masivă imigrație clandestină, nici măcar nu se pot neglija regulile și sistemele penale ale țărilor de unde sosesc clandestinii.
Import
Fiindcă altfel statele cu sisteme penale vulnerabile sfârșesc prin a importa criminalitate. Piața infracționalității – în ale cărei legi de cerere și ofertă influențează mult riscul de pedepsire penală – este dintotdeauna ghidată de dimensiunea teritorială. Criminalii, având posibilitatea de a se deplasa pe diverse teritorii, aleg locul în care este mai convenabil să comită infracțiuni.
În anii ‘80, când încă existau frontierele, s-a înregistrat o enormă migrație internă de infractori pe teritoriul național. Una dintre posibilele destinații era reprezentată de nordul Italiei, unde erau teritorii mai bogate de agresat, deși exista riscul colateral al unor condamnări mai grele, fiindcă infracțiunile în acele teritorii determinau o alarmă socială mai crescută. Infractorii, în special când operează în cadrul unor grupuri organizate, calculează totul.
Uneori sunt programate infracțiuni acolo unde din punct de vedere statistic este mai scăzut riscul de a fi arestați, sau în caz de arestare se înregistrează condamnări la pedepse mai puțin severe. Ținând cont de aceste evaluări, în anii ‘70 la Torino și Milano s-au format colonii importante de catanezi și calabrezi care operau în sectorul traficului de droguri și al prostituției. În aceeași perioadă, pe teritoriul provinciei Siracusa – unde erau mai puțin prezente comisariatele de poliție și se înregistrau condamnări la pedepse în medie mai mici față de cele din alte zone – se observa o enormă prezență de jefuitori proveniți din alte provincii siciliene.
Mobilitate
Acest exemplu este dat doar pentru a arăta că în cadrul granițelor în care este permisă o anumită mobilitate, infracționalitatea se deplasează ținând cont de riscurile la care se supune. Ca urmare a deschiderii frontierelor, și odată cu formarea de grupări mafiote cu ramificații internaționale, aceste fenomen s-a structurat și mai mult. Dincolo de fluxurile migratorii spontane și interne, s-a manifestat o prezență masivă de grupări infracționale provenite din noile țări membre ale Uniunii Europene sau cu compoziție mixtă transnațională.
Putem fără îndoială spune că asemenea grupări infracționale nu numai că sunt sensibile la ușurința de a migra, ci chiar au la origine, în unele cazuri, modelul de organizare cu frontiere deschise, alegând în ce loc să opereze: acela unde raportul dintre bogăția de agresat și riscul penal apare în mod concret mai favorabil. Și astfel, dacă pentru un jaf în locuință în România riști 30 de ani de temniță grea, în Italia te poți alege cu patru ani care, având în vedere eliberarea anticipată și posibilitatea de a obține încredințarea în probă, se reduc la nici mai mult nici mai puțin de doisprezece luni. Totul într-o instituție în care este garantat tratamentul bun al noilor veniți și există oportunități de muncă și distracție prevăzute de organizarea penitenciară italiană.
În aceste condiții, de ce ar trebui ca infractorii străini să organizeze jafuri în patrie, unde e mult mai puțină bogăție și un risc mult mai ridicat de a ajunge în fața unei justiții inflexibile și riguroase? Așadar, avea dreptate șeful delegației române: nu sunt ei cei care produc infractori, noi suntem cei care îi importăm din toată țările în care sunt în vigoare normative penale mai riguroase. În spatele fenomenelor de infracționalitate de import există de aceea o importantă responsabilitate politică, care constă cel puțin într-o subevaluare a diferențelor dintre sistemele penale și în incapacitatea corelativă de a anticipa și preveni fenomenele infracționale legate de imigrație.
