in

Și Italia are Basarabia sa. 10 februarie – ”Giorno del Ricordo”

La 10 februarie Italia a comemorat Ziua Amintirii, în limba lui Dante „Giorno del Ricordo”, o zi de crâncenă suferință pentru poporul italian comparabilă poate doar cu Ziua Victimelor Deportărilor Staliniste care se comemorează în fiecare an în Republica Moldova în 6 iulie.

Giorno del Ricordo, sărbătoare istituită prin lege abia în 2004, comemorează victimele genocidului italian perpetrat de partizanii comuniști a lui Tito la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial când armatele iugoslave au ocupat regiunele orientale ale Istriei, Dalmației și orașul Fiume, zone aparținute odată Republicii Venețiene și din acest considerent impregnate de cultura italiană și dens locuite de italieni. Deoarece pe aceste meleaguri, după cum spuneam, majoritatea erau de origini italiene, aspect care ar fi fost deciziv la masa tratativelor de pace în momentul când s-ar fi delimitat și noile granițe.

Tito a dus în anii imediat după război o campanie aspră de epurare etnică împotriva celor care nu se lăsaseră asimilați de slavi și care au continuat să-și păstreze cultura strămoșilor.

Mii de italieni au fost atunci aruncați de vii în foibe, prăpastii naturale din regiunea Giulia în podișul Carsic, în timp ce alte mii au dat curs unui adevărat exod spre Italia. În câteva zile orașe de 100.000 și 50.000 de locuitori precum Ragusa (astăzi Dubrovnik) sau Zara s-au transformat peste noapte în orașe fantomă. În numai regiunea Istria unde în 1936 se înregistrau 290.000 de italieni, printre care și comunitatea istorică de istro-români, în 1961 mai rămăseseră abia 14.000 de vorbitori de limbă italiană.

Dar drama acestor persoane, vinovate că s-au născut italieni și care refuzau să se debaraseze de propriile origini, nu s-a încheiat nici atunci când reușiseră să fugă și să se refugieze în Italia. În climatul imediat de după război, cu Partidul Comunist Italian (PCI) care devenise primul partid comunist din Europa occidentală, ca popularitate și număr de înscriși, toți italieni fugiți din regiunile orientale deveniseră imediat ținta atacurilor activiștilor PCI care acuzau noii veniți de fascism și colaboraționism.

Dacă e să facem o paralelă, un astfel de tratament primisese și Frontul Național Patriotic basarabean, întemeiat de Gheorghe Ghimpu, care la cererea de sprijin adresată autorităților României comuniste, aceștia nu au făcut decât să-i predea KGB-ului înapoi. Raționamentul era simplu: Iugoslavia era o republică socialistă, deci cum ar fi putut cineva să fugă de raiul socialismului? Trebuia neapărat să fii fascist, subversiv. Apoi, mulți dintre italienii din acele zone în timpul războiului au susținut politicile culturale italiene demarate de Regimul Fascist. Nu a făcut nicio diferență faptul că printre acei refugiați se numărau chiar și mulți partizani ai comunismului. Solidaritatea internaționalistă și ideologia avuseră prioritate asupra realității și legăturilor de neam.

La 18 februarie 1947 s-a consumat episodul probabil cel mai semnificativ a felului cum acești oameni au fost primiți. După 3 zile de călătorie, un tren plin de refugiați în fugă din regiunile orientale, care trebuia să sosească în gara centrală din Bologna, unde erau așteptați de personalul Crucii Roșii și de Pontificia Opera di Assistenza pentru acordarea de îngrijiri, a fost respins la amenințările activiștilor PCI fiind obligat să ajungă tocmai în La Spezia.

Trenul fusese țintă de atacuri cu pietre, roșii, în timp ce alții fluturau steagul cu secera și ciocanul și vărsau pe șinele trenului laptele destinat copiilor aflați într-o avansată stare de deshidratare. Episodul a rămas de atunci în memoria Italiei cu numele ”Trenul rușinii”.

Drama italienilor din Fiume, Istria și Dalmazia ne amintește de drama românilor din Basarabia, Bucovina și Ținutul Herța. În ambele cazuri materialismul și internaționalismul au făcut ravagii, lăsând o rană adâncă în memoria respectivelor popoare.

Ștefan Căliman
Asociația Dacia, Roma