Sunt mai mult de cinci ani de când Luca Robustelli, de 33 de ani, din provincia Salerno, trăiește în Olanda, unde lucrează ca arhitect senior. A fugit de propunerile de stagiaturi neretribuite și de plățile la negru: ”La noi meritocrația este o utopie”, spune Luca, într-un interviu pentru Il Fatto Quotidiano.
”Universitatea nu folosește la nimic, acum trebuie să faci practică”. Așa îi răspundeau diferitele birouri de arhitectură în timp ce îi propuneau stagiaturi neretribuite sau plăți la negru. Însă Robustelli nu a reușit niciodată să accepte.
”M-am mutat în străinătate pentru a avea șansa de a fi plătit și de a avea un contract legal de muncă. Pare ceva neimportant, însă în Italia este exact ceea ce ne lipsește nouă tinerilor”.
Luca se trezește în aproape fiecare sâmbătă dimineață cu dorința de a face o plimbare prin centrul istoric al orașului Napoli, de a bea un pahar de vin și de a se pierde pe străduțele haotice ale orașului care l-au găzduit pe timpul studiilor universitare în Arhitectură la Federico II. Dorința se repetă mereu, chiar dacă sunt deja cinci ani și jumătate de când tânărul de 33 de ani din provincia Salerno trăiește la Amsterdam.
Italia ca o cușcă
”Mi-am luat licența în mijlocul crizei economice”. O sentință pe care Luca și-a pus-o în viața sa ca parțială justificare a celor care, după obținerea licenței sale, îi propuneau ”oferte de muncă gratis sau retribuită în mod ridicol”.
Refuză o stagiatură gratuită astăzi, ia distanță de munca la negru a unui alt birou a doua zi, și iată că tânărul de 33 de ani începe să se simtă în Italia ca într-o cușcă. Cu puternica senzație că ”la noi meritocrația este o utopie și să faci carieră dacă nu cunoști pe cineva este practic imposibil”. Aceasta este lumea muncii căreia arhitectul campan a decis să-i trântească ușa în față.
Mai degrabă decât să accepte munci prost plătite, de fapt, mai mult conta să încerce să se formeze în străinătate. ”Am apreciat dintotdeauna Olanda pentru calitatea designului de edificii și spații publice. Astfel într-o zi mi-am spus: ”Vreau să învăț de la olandezi cum să-mi fac munca”. Și iată-l acum, la distanță de cinci ani, în timp ce povestește despre el din apartamentul său dintr-un sofisticat cartier cu iz industrial din zona estică a Amsterdamului.
Nu doar banii
Debutul umil a fost făcut și în capitala olandeză, însă după primii pași la cunoscute birouri de arhitectură, la numai 33 de ani Luca este arhitect senior pentru o firmă care se ocupă de proiectarea și realizarea de centre de educație și divertisment pentru National Geographic și Dreamworks.
Concluzia e simplă: ”În Italia nu aș fi reușit să devin profesionist la 33 de ani. În Italia dacă nu ai cunoștințe nu te duci nicăieri, și dacă ești bun și fără cunoștințe vor face totul ca să te blocheze și să evite să-ți dea o funcție respectabilă”. Astfel că, dintre colegii săi de universitate care au rămas să trăiască în Italia, niciunul nu are contract regulamentar de muncă ca arhitect. ”În plus, în Italia niciun birou nu mi-ar face un contract ca arhitect, obligându-mă să am Partita IVA, ceea ce înseamnă să nu fi plătit când nu lucrezi, concedii incluse”.
Cu toate acestea, nu este vorba numai de bani. Potrivit experienței arhitectului campan, categoriei sale, în Italia, îi sunt cerute ”orare indecente”. Imposibil să nu facă comparație cu actuala sa viață olandeză, unde în fiecare zi lucrează de la 9.00 la 17.30, și ”începând de la acea oră am apoi timp să cultiv interese și amiciții”. Însă făcând comparația Italia-Olanda, lui Luca nu-i place să fie definit ”norocos”, convins că ceea ce are nu este ”un privilegiu, ci simplul rezultat al unei națiuni, Olanda, unde plătești taxele și primești înapoi servicii”.
În Italia, în schimb, potrivit tânărului, ”dacă plătești taxele, îți iei licența și piața muncii răspunde cu oferte neretribuite, aceasta înseamnă că există ceva care nu merge în stat și că aplicarea legii este un concept care nu place italienilor”.
Ca emigrant, lui Luca îi răsună în minte și mai mult cuvintele celor care vorbesc prost despre italienii care pleacă, în loc să rămână și să ajute la dezvoltarea propriei națiuni.
”Rezistența este un concept care amintește scenarii de război și nu se potrivește multor tineri care se simt pierduți, fără bani și fără a putea trăi liniștiți. Potrivit guvernului italian ar trebui să fim toți masochiști și să rămânem în Italia, să plătim taxele și să fim batjocoriți”. Însă Luca e foarte fericit să nu plătească taxele în Italia, ”nu pentru că nu-mi iubesc națiunea, ci pur și simplu pentru că nu-mi place să fiu batjocorit”.
Îi lipsește Italia, însă potrivit tânărului italian să fii prea naționalist ”dăunează minții”. ”Ar trebui să ne simțim toți cetățeni ai lumii – încheie Luca – așa măcar am avea toți mai mult respect unii pentru ceilalți”.
