Dragostea unui italian pentru România poate să fie exprimată, transmisă și prin intermediul unui roman. Nu sunt însă mulți care și reușesc să finalizeze această dorință: de a scrie despre românii din Italia, de a căuta o editură și de a face toate eforturile financiare pentru publicare.
Scriitorul Armando Santarelli însă a reușit. De câteva luni a apărut în librăriile din Peninsulă romanul său: „Storia di Mirela” (Rubbettino Editore, 2020), care povestește viața unei românce forțată de nevoi să emigreze în Italia. De altfel ca multe alte femei…
Nu suntem însă în fața unei povestiri obișnuite despre o ”badantă” – îngrijitoare, așa cum s-au mai citit si s-au mai auzit multe. Acest roman ne vorbește despre o conștientizare, o renaștere, o poveste de dragoste. Mirela este simbolul unei femei din trecut care știe să-și trăiască timpul. Este femeia curajoasă care privește viața în față, care nu se deprimă, care nu ezită când este chemată și constrânsă să facă una dintre cele mai dramatice alegeri pentru o mamă.
În această povestire, o mare importanță îl are micul sat italian unde Mirela își va găsi un loc de muncă, un nucleu comunitar în care oamenii își descoperă o identitate și o valoare socială. Aici, protagonista își va recăpăta viața pe care nu a reușit să o trăiască, încercând să îi dea o valoare mai mare.
Armando Santarelli, este o poveste adevărată? Cât este realitate?
«Destul de mult. Îmi place să scriu povești simple și să privesc realitatea. Sunt convins că în special experiența este capabilă să dea formă poveștilor, însă am vrut să ofer romanului un plus de optimism, o dorință de a vedea lucrurile așa cum ar trebui să fie.»
De ce un roman despre o îngrijitoare?
«Deoarece consider că este una dintre cele mai dificile și stresante meserii pe care le îndeplinesc astăzi femeile occidentale. Întotdeauna am avut o mare admirație și tandrețe pentru aceste femei și am vrut să vorbesc despre asta. Mai mult, se știe că Italia este cea mai „badantizzata” națiune din lume.»
Ați vorbit despre aceste femei deja într-un articol care a avut un mare ecou, atât în Italia, cât și în România.
«Da, în august 2018 am scris un articol, publicat în „Gazeta Romȃnească” și în „Cultura Română” despre îngrijitoarele care se întorc în România cu anxietate și simptome depresive. Pentru a vorbi despre aceste cazuri cu personalul specializat, practic despre ceea ce s-a numit „sindromul italian”, am vizitat chiar principalul centru de tratament românesc, Spitalul Socola din Iași.
Între timp, au apărut mai multe cărți despre îngrijitoare, aproape toate pline de amărăciuni de înțeles. Însă eu am cunoscut și îngrijitoare care au foarte multe beneficii prestând aceste servicii, atât pentru ele, cât și pentru familiile lor. Aici, am vrut să vorbesc despre una dintre aceste românce, o îngrijitoare care iese din întuneric pentru a da un nou sens vieții.»
A fost o alegere să scrieți un roman optimist?
«Da. Îngrijitoarea româncă, inspirația mea, este în realitate o femeie realizată, împlinită și fericită cu starea ei actuală. Însă repet din nou, am dorit în mod intenționat să insist asupra pozitivității, deoarece cred că este nevoie tot mai mult de o astfel de persoană într-o lume frenetică, cinică și disperată.»
Mai există femei ca Mirela, personajul principal al romanului, atât de rezistente și responsabile?
«Da, sunt absolut convins. Femeia este fiică, mamă, soție, într-un sens pe care îl consider mai profund decât corespondenții bărbați. Femeile au rezistat întotdeauna în fața durerilor și a sacrificiilor mai bine decât noi, bărbații. O femeie se ridică mereu!»
Ce așteptați de la cititorii români?
«Desigur, îmi doresc ca toți românii să citească romanul. Sunt sigur că se vor recunoaște în personajul Mirelei și că paginile mele le vor oferi multă bucurie.»
În schimb ce aștepțați de la cititorii italieni?
«Mă aștept să devină curioși față de poveștile pe care le au sub ochii lor în fiecare zi și pe care nu le văd, pe care nu le pot gusta și judeca, deoarece actorii sunt invizibili, deși joacă un rol important și decisiv în poveste.
Iar îngrijitoarele fac parte dintre aceste ființe umile, dar extrem de prețioase dintr-o lume nevăzută, subterană, plină de omenie, de bucurii și de dureri deseori secrete, necunoscute.»
V-ați dori ca acest roman să fie tradus în limba română și lansat în România?
«Traducerea romanului în limba română realizată de profesoara Adina Teodorescu, atașat cultural în cadrul Institutului Italian de Cultură ”Vito Grasso” din București se află deja la editura Școala Ardeleană din Cluj. Deci cartea va fi publicată și în România și este o chestiune de săptămâni sau chiar de zile. Sunt foarte bucuros. Cum am spus deja, cea mai mare satisfacție a mea este să știu că romanul va putea fi citit și de români, în limba română.»
Mergeți foarte des în România. Ce vă place acolo?
«Totul sau aproape. România, cu frumusețea sa incontestabilă, te cucerește imediat. Nu este doar o frumusețe arcadiana, ci este ceva care are legătură cu viața dureroasă, dar autentică a lumii țărănești și a tradițiilor ei, cu mândria unei origini care și-a iubit pământul în mod curat așa cum o demonstrează doinele, colindele, sărbătorile, obiceiurile, costumele. România este o stare a sufletului.»
Ce ar putea să învețe cetățenii italieni de la români, iar românii de la italieni?
«Este dificil de răspuns la această întrebare. Italienii și românii au diverse trăsături în comun, atât în privința calităților, cât și a defectelor.
Cred că și unii și alții trebuie să avem respect față de istoria noastră, față de suferințele strămoșilor noștri și mai multă încredere în noi înșine. Am luptat și unii și alții în războaie locale și naționale, inclusiv două războaie mondiale, și am avut în sfârșit un stat național.
Însă românii au trecut prin decenii de opresiune comunistă și ar putea să îi învețe pe italieni să se plângă mai puțin și să fie mai conștienți de bunăstarea la carea au ajuns după al Doilea Război Mondial.
Italienii pot să arate lumii întregi, nu numai românilor, că ei continuă să fie un popor creator, iubitor de cultură în sensul cel mai amplu, calități pe care le avem aproape din natură. Dar și românii fac onoare în lume cu inteligența lor; în plus România are un potențial mare, este o țară plină de comori naturaliste și culturale, deci tot ceea ce rămâne este să le promovăm în mod corect.»
Care este mesajul dumneavoastră pentru cititorii ziarului nostru, un ziar care se citește în numeroase țări cu români stabiliți în străinătate?
«Aud adesea că se spune și am citit lucrări ale sociologilor și psihologilor din România, că românii au o tendința particulară de a se ciondăni între ei, de a se distanța între ei, în special când sunt pe un pământ străin.
Am citit de curând minunatul roman al Gabrielei Adameșteanu – ”O dimineață pierdută” și chiar și acolo apare acestă concepție negativă asupra certurilor românilor. Deci fraților mei români vreau să le spun: nu faceți asta! Este greșit! Din contra, gândiți-vă la calitățile voastre, urmăriți perfecțiunea, excelența, pentru a le extinde ulterior în societatea în care trăiți. Arătați cât valorați, aveți mai multă încredere în voi, dezvoltați dragostea corectă de voi înșivă, deoarece numai cine se iubește pe sine însăși și este mulțumit de sine poate oferi tot ce este mai bun din el înșiși și poate aspira să-i îmbunătățească pe ceilalți.»
Interviu realizat de Giuseppe Balsamà
Armando Santarelli trăiește la Gerano (Roma) și a publicat până în prezent: Le Cipolle e altri racconti (Sovera, 1998), Avifauna dei Monti Ruffi, in I Monti Ruffi (Provincia di Roma, Assessorato all’Ambiente, 1998), Fisionomia dell’irriverenza (La Voce del Tempo, 2001), Periferia della specie (Robin Edizioni, 2006), La Montagna di Dio (Rubbettino, 2009), L’Isola che sono diventato (Edizioni Fili d’Aquilone, 2015), Padre per errore (Robin Edizioni, 2015).
